Cu nimic nu putea Dumnezeu să ne pedepsească mai mult decât cu lipsa posibilității de a ne atinge între noi. Să nu ne putem săruta copiii, nepoții, părinții sau bunicii, să nu ne putem îmbrațișa prietenii, rudele, să nu mai putem strînge mîinile oamenilor cu care ne vedem, asta da pedeapsă. Cred că dacă Dumnezeu ar putea face un sondaj de opinie universal și și-ar întreba turma: “De ce vreți să vă lipsesc mai mult pentru păcatele voastre”?, ei bine, atunci cred că omenirea, cu exepția nebunilor si sociopaților, ar striga într-un glas de s-ar cutremura pământul:
“Ia-ne orice altceva dar nu ne urgisi în așa hal încât să nu ne mai putem atinge între noi!”
Pînă și micro-organismele celulare se ating între ele, nu mai vorbesc de alte ființe. Dar noi? Ce o să facem noi? Bun, să zicem că peste doua luni se mai aplatizeaza curba, se mai trece de vârful pandemiei pizdei mă-sii și se mai relaxează restricțiile. Așa, și? Ce o să facem, să zicem că avem voie să ne vedem maximum 50 de oameni, ne ducem la o aniversare, la o petrecere, masă festivă, la o mică nuntă, botez, whatever, mă rog, de-ale oamenilor. Ce o să facem? O să spunem de la distanță cu măștile în bot și cu mănușile în mâini ” Să vă trăiască, casă de piatra, la mulți ani!” Apoi ne vom așeza la masă la doi metri distanță unii de alții și vom înfuleca sarmalele pe sub mască? Vom dansa – sau juca, mă rog- o sârbă cu măști, un tango, dar așa mimat, la distantă, nu ca Al Pacino în “Scent of a woman”!
Considerați ca asta e viață? Nici vorbă, e un bullshit groaznic. Pînă nu dispare definitiv acest virus din viața noastră, ei bine, pînă atunci nu ne vom putea întoarce la ceea ce este lăsat de Dumnezeu de când ne-a facut, la human touch. Până atunci vom reflecta la cât de cruntă este această pedeapsă la care nu ne-am gândit niciodată fiindcă nu am crezut-o posibilă. Ne-am gândit la toate, la războaie, la cataclisme, la foamete, la toate relele, dar în mintea noastră credeam că putem trece peste cele mai rele lucruri dacă suntem aproape unul de altul, dacă îl ținem de mână pe muribund sau suferind, dacă ținem în brațe copilul flămând, daca îl îmbrățișăm pe deznădăjduit. Iată că acum am fost pedepsiți cu cel mai suprinzator de simplu și dureros lucru:” No more human touch.”
Frumusețea atingerii umane a fost zugrăvită de mulți artiști, în versuri, picturi, sculpturi sau cîntece. Fiindcă iubim rock-ul, ascultați tare și cu luare aminte această super-piesă a lui Bruce Springsteen:” Human Touch.”
About the author
