Băi frate, am facut azi o plimbare in Piața Ovidiu; am vrut și eu să schimb niște lei in ruble, că nu se știe, poate că nu mai pot pune benzină decat in ruble.
Ce sa vezi? Piața plina de oameni care căutau ruble!😅😅
Parcă m-am intors in timp prin 1979 când valutiștii din Piața Chiliei conduși de răposatul Săceanu, șeful lor de necontestat abordau pe străzile Constanței turiștii germani din RFG: “ Wechsel, wechsel? ein zu zehn, ein zu zehn?”
Asa ca m-am potolit; am mers la casa de schimb si am luat dolari cu 4,7 lei. Tot americanii, săracii…
3 mai 2022
——————————————————————————————–
N-am mai postat nimic de vreo două saptamâni. Parcă nu mi s-a părut mai nimic demn de luat in seama. Zici ca s-a intrat intr-un soi de înțepenire globală, ca intr-un stop-cadru cinematografic, parcă lumea e intr-o lehamite de tot si de toate. Psihopatul de Putin ii pisează pe ucraineni intr-una ca un bețiv retardat care văzând ca nu poate pătrunde in casa ta sa-ti fure țuica din beci aruncă ca boul zi si noapte cu pietre in gard si in geamuri doar-doar i-oi da ce vrea el.
La noi se mai trezeste din cand in cand câte unul să mai zică câte-o tâmpenie; ba de cota progresivă sau unică, ba de nu stiu ce masură fara noima. Ciolacu l-a intrecut pe Farfuridi in declarații:
” Avem cea mai mare creștere economica din Europa. Faptul ca aceasta nu se vede in buzunarele românilor este cu totul altceva!”
Te doare părul de la ceas, vorba cuiva.
Singura știre mai acătării este una tristă: dispariția marelui Vangelis a cărui muzică pare că te poartă prin galaxii îndepărtate precum telescopul Hubble. Cred ca eram prin clasa a opta, adica in ‘70 când in topurile de la Radiovacanța era piesa “Rain and tears” a unui trio numit Aphrodite’s Child care ii avea pe Vangelis la clape si pe Demis Roussos vocal. Apoi, pe la mijlocul anilor ‘80, am văzut intr-o noapte alaturi de vreo 15 amici înghesuiți intr-o sufragerie de bloc friguroasă “Blade Runner”, film din 1982 al lui Ridley Scott, la un video primit de gazdă din America si care valora cam cat jumate din apartamentul ăluia. Nicio subtitrare, Irina Margareta Nistor nu intrase in pâine încă. Am înțeles si noi ce am putut, dar ne-a impresionat muzica lui Vangelis si jocul lui Rutger Hauer.
De cand cu știrea morții lui Vangelis am revăzut filmul pe Netflix dupa aproape 40 de ani si am retrăit momentele acelea fiindca acțiunea filmului se petrece in secolul XXI, mai precis in 2019, iar atunci anul 2000 ni se părea tuturor atat de îndepărtat precum zicea marele Fărâmiță Lambru intr-un cântec de-al lui:
“ Păi știu vere că trăiesc,
Cât un arbore domnesc,
Vesel tot mereu de-oi fi,
Trec de anul două miiiiii!”
Uite ca a venit si a trecut si 2019 (anul actiunii filmului facut in 1982) si nu avem roboți “replicants” aidoma oamenilor, nici mașini de poliție zburătoare, nici alte planete locuite. Avem in schimb pandemii, dictatori siniștri precum cei de acum 80 de ani care trimit armatele sa cotropeasca tari cu pușcoace si tancuri si foarte, foarte mulți imbecili si ticăloși.
22 mai 2022
—————————————————————————————
Pe toate posturile TV de știri, inclusiv pe Digi, doar știri banale si neinteresante, date in buclă: că un tramvai a trepidat si a scos scântei la Brăila, că un pescăruș a furat o pungă de chipsuri dintr-un supermarket, că doi proști si-au lovit mașinile bengoase intr-o intersecție, că se schimbă o conducta de canalizare pe o stradă…
Parcă suntem la inceputul anilor ‘90 când apăruse “Evenimentul Zilei” si toata lumea citea de zor cum un bețiv a căzut cu bicicleta in șanț intr-un sat uitat de lume, cum unul a cazut de pe o scară când se urca sa repare acoperișul, cum au prins controlorii ITB o babă fara bilet in troleibuz…, nu mai spun de găina care scotea pui vii.
Ce spuneam intr-o postare anterioară: nu mai ai ce comenta, totul se desfasoară intr-o banalitate plictisitoare, intr-o înțepeneala mentală lipsita de orice urmă de inteligenta, creativitate si interes.
23 mai 2022
————————————————————————————–
Radioul de acasa, ca si cel din masina, merge aproape tot timpul pe Rock FM. Din când in când, la ore fixe, doua minute de stiri. Il aud adineauri pe Ciolacu cu declarații; ăsta e primul sef PSD pe care de câte ori il aud izbucnesc in râs. Daca Ponta sau Dragnea ma scoteau din minți pur si simplu, dacă Dancilă mă facea sa mă jenez de prostia si slugărnicia ei, ei bine, Ciolacu ma amuza ca atunci când vad o comedie buna; combinatia intre mutra aia de bursuc a lui, ritmul vorbirii dar mai ales contorsiunile lingvistice și mentale sunt mortale. De exemplu, referindu-se la noile masuri sociale zice:
“Este pentru prima oara când statul strânge cureaua, nu românii!”😅
Ciolacu face parte din acea categorie de oameni imposibil de imitat ca gândire. In mintea lui, statul si poporul strâng cureaua pe rând, când unul, când altul; acum, in sfârșit, a venit pentru prima data rândul statului!
Acum vreo doua zile l-am auzit zicând triumfător:” Suntem pe primul loc la creștere economica in Uniunea Europeana. Faptul ca asta nu se vede in buzunarele romanilor este cu totul altceva”!
Oameni cu o astfel de asociere intre gândire si vorbire sunt imposibil de imitat. Vrand-nevrand, mi-am adus aminte de astfel de oameni -pe care de altfel ii intalnim cu toții in felurite împrejurări-care prin felul in care isi exprima gândurile te uimesc pur si simplu; nici macar nu e prostie, e cu totul altceva decat prostia.
De exemplu, acum vreo 40 de ani, coborand scara blocului, vad un vecin, pensionar, care isi studia precum detectivul Columbo cutia poștală (cutiile alea poștale de tabla din toate blocurile comuniste) care era rupta, probabil de niste copii obraznici; dupa ce a tras niște injuraturi regulamentare la adresa agresorului, omul a conchis gânditor:
”Pesemne că l-a curiozitat nevoia!” Oricat te-ai chinui nu poti inventa așa ceva.
Insa campionul absolut la chestiile astea este fostul nostru maior care comanda batalionul TR cand am facut armata in ‘75 si pe care este imposibil sa nu il evocăm cu colegii de facultate de cate ori ne intalnim, după 50 de ani de la vremurile alea.
Una din multele faze a ramas antologică; maiorul ne povestea nostalgic intr-o seara inainte de “ stingere” despre una din iubirile sale din tinerețe pe vremea cand era proaspăt locotenent intr-o garnizoana de provincie. Noi, soldații (viitorii studenți), stateam ciorchine in jurul lui in imensul dormitor comun si il ascultam, iar maiorul, de altfel un tiran apucat, era îmblânzit fiindca îl cinstisem cu coniac, ness si Kent. Dupa ce a terminat povestea, unul din noi a îndrăznit timid sa-l intrebe:” Tovarășu’ maior, și de ce n-ați rămas cu ea”?
La care maiorul raspunde foarte serios:
”Ascultă, băi soldat, ești tâmpit? Cum era sa rămân? Femeia aia necesita prea multa p**ă!
24 mai 2022
———————————————————————————————-
ANDREI PLESU
Inclasabila, impracticabila Rusie
E foarte greu de dialogat și de colaborat cu o nebuloasă… Fascinația pentru „Sfînta Rusie”, pentru „sufletul rus”, pentru „ideea rusă”, pentru cultura rusă este legitimă: e reacția firească față de orice realitate care se învecinează cu inanalizabilul, cu misterul, cu o energie în care fascinația și neantul iradiază cu egală intensitate. Admirația și teama, efortul rațional și inadecvarea, comunicarea și blocajul conviețuiesc ireductibil în atitudinea Occidentului față de un „partener” care evoluează constant între „dincoace” și „dincolo” de sistematizabil, între previzibil și surpriză. Rusofobia conviețuiește constant cu rusofilia, admirația cu panica, tentativa colaborării cordiale cu derapajul credul, contraproductiv. Acest „portret” a fost perceput de multă vreme, dar astăzi nu mai pare să fie prezent în mințile decidenților politici. Mai jos, mă voi strădui să rememorez cîteva „definiții”, de care n-ar fi rău să ținem seama. Ele dovedesc că „mama Rusie” nu e o problemă revărsată brusc asupra scenei contemporane. Și că perplexitatea și eficiența fragilă a guvernanților de azi ar putea fi corectate, pentru început, prin cîteva, minimale, lecturi.
O primă recomandare: Alain Besançon, Sfînta Rusie, Humanitas, 2013. Cartea începe cu un citat din… Karl Marx, datat 1857. Îl reproduc, conștient că se vor găsi „radicali” gata să ia această sugestie a mea drept o dovadă a neo- sau cripto-marxismului meu… Iată textul: „Influența covîrșitoare a Rusiei a luat prin surprindere Europa în diferite epoci și a speriat popoarele din Occident, care au acceptat-o ca pe o fatalitate și n-au reacționat decît sporadic. Dar vedem că, alături de fascinația pe care o exercită, renaște mereu un scepticism ce-o însoțește ca o umbră, amestecînd nota ușuratică și ironică cu strigătele popoarelor aflate în suferință, bătîndu-și joc de însăși măreția puterii sale ca de un actor prost care vrea să-ți ia ochii și să te înșele. Alte imperii au stîrnit, în copilăria lor, îndoieli asemănătoare. Rusia însă a devenit un colos, fără să le fi risipit. Ea oferă istoriei exemplul unic al unui imens imperiu care, chiar și după realizări de anvergură mondială, continuă să fie socotit o problemă legată de credință, mai degrabă decît de fapte”.
Și acum, o rapidă selecție din scrisorile din Rusia ale marchizului de Custine (1839):
„Guvernarea rusească înseamnă disciplina taberei militare pusă în locul ordinii cetății, starea de asediu devenită stare normală a societății.”
„A minți, aici, înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina statul.”
„Despotismul rus nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, dar reface și faptele, luptă împotriva evidenței și învinge întotdeauna. Căci evidența însăși nu are apărător la ruși, la fel ca și justiția, atunci cînd stînjenesc puterea.”
„Imperiul Rus are disciplină de lagăr în loc de un sistem statal, este o stare de asediu, redusă la rangul de stare normală a societății.”
„Clerul ortodox rus a fost și va fi întotdeauna un fel de miliție, doar în uniforma sa diferită de trupele seculare ale împăratului. Preoții subordonați împăratului și episcopii săi constituie un regiment special.”
„O armată de birocrați, aceasta este o adevărată durere a Rusiei. Acești domni formează un fel de nobilime.”
„În Rusia, singurul zgomot permis sînt strigătele de admirație.”
„În Rusia, conversația înseamnă conspirație, gîndul este răzvrătire.”
„Pentru ruși, cuvintele sînt mai importante decît realitatea.”
„Fiecare guvernator știe că el, la fel ca majoritatea colegilor săi, este în pericol să-și petreacă restul zilelor în Siberia. Totuși, dacă în timpul mandatului său de guvernator reușește să fure destui bani pentru a se apăra în instanță la momentul potrivit, va fura; dacă (cazul este imposibil) ar rămîne cinstit și sărac, ar fi pierdut. Aceasta nu este remarca mea, am auzit-o de la mai mulți ruși pe care îi consider de încredere, dar mă voi abține să le menționez numele.”
„Rusia vede în Europa o pradă ce îi va fi cedată, mai devreme sau mai tîrziu, prin vrajba dintre noi. ”
„Dacă veți întîlni nemulțumiți în Franța, folosiți metoda mea și spuneți-le: Duceți-vă în Rusia.” (E ceea ce îmi vine să spun mereu interlocutorilor care declară, melancolic, că „era mai bine înainte”: Păi, nu mai întîrziați pe-aici! Coreea de Nord, China, Cuba vă așteaptă! – n.m., A. P.)
Nu e așa că multe dintre spusele de mai sus vă sună cunoscut? Și nu numai cu privire la Rusia de azi, ci și cu privire la România de ieri (care încă mișcă…).
Publicat în Dilema Veche nr. 946 din 26 mai – 1 iunie 2022