In 22 decembrie 1989 aveam 33 de ani si la ora 7 diminetata eram gata echipat in costumul (para) militar de garzi patriotice in biroul meu de la fostul Combinat de ingrasaminte chimice de la Navodari, cea mai nenorocita si poluanta fabrica din Dobrogea. Lucram acolo ca inginer din aprilie 1982 dupa un scurt stagiu de 6 luni la IPTE Alexandria unde fusesem repartizat dupa absovirea facultatii in 1981.
Garzile astea patriotice erau un fel de organizatii create dupa 1968 cand dupa invazia Cehoslovaciei, Ceausescu venise cu ideea de a organiza o structura inarmata subordonata direct partidului, “formata din muncitori, tarani, intelectuali care sa apere munca pasnica a poporului, suveranitatea poporului”, etc. La nivelul intreprinderii noastre exista o companie condusa de un imbecil zelos de pe la CFI (control finaciar intern pentru necunoscatori), fost ofiter de cavalerie, si sub conducerea caruia mai mergeam la cate-o tragere sau asiguram onorul in timpul vizitelor lui Ceausescu cand venea in vizite de lucru- una chiar la combinat in octombrie 1982. Evident, toti cei tineri, ingineri, economisti, muncitori, ca voiam sau nu voiam, fuseseram inhatati in aceasta structura pe care o tratam cu oarecare amuzament si de care eram interesati doar cand mergeam la tragere la Capul Midia fiindca acolo, cu acordul sefilor, eram lasati sa consumam cate cartuse voiam ca sa iasa planul bine la trageri.
Ei bine, de data asta era groasa; luni, 18 decembrie, dupa masacrul de la Timisoara fuseseram chemati la Primaria din Navodari unde ni s-a comunicat ca pana la 31 decembrie garzile patriotice vor asigura paza obiectivelor importante 24 din 24. Noua ne revenise Primaria . Sefii de partid erau nervosi, in atmosfera plutea o stare de teama, ceva nou, necunoscut pana atunci. Cand a venit vorba de programari au inceput maraielile; fiecare avea un plan de sarbatori, asa ca activistul de partid a sugerat ca fiecare sa se programeze singur intr-o zi intre 17 si 31. M-am trezit zicand:” Eu, pe 22”, gandindu-ma ca daca tot scapasem de tura de ofiter de serviciu pe combinat de Craciun sau Anul Nou, hai sa fie 22. Asa ca in 22 impreuna cu cativa muncitori echipati cu “akaem-urile” din dotarea garzilor si cu cate doua incarcatoare cu cartuse de razboi am luat calea Primariei Navodari . Acolo ne-a intampinat un colonel in varsta, comandantul garzilor pe oras, – genul de ofiter tras pe linie moarta- care ne-a spus ca sarcina oamenilor mei este sa patruleze prin fata primariei cu armele in spinare iar eu, ca mare sef al lor…”iar dvs. tovarase inginer va trebui sa tineti legatura in permanenta intre oamenii dvs. si mine. Eu am biroul in subsolul blocului de vizavi unde este organizat centrul de comanda al garzilor patriotice”. Zis si facut. Am urcat in primarie; primarul era plecat la Constanta unde prim -secretarul de partid Mihai Marina ii convocase pe toti la o sedinta de urgenta. Erau acolo secretarii primariei, secretarul de partid, unii de la sindicate, vreo sapte-opt oameni. Eram stransi in “sala de consiliu”, emisia TV inca nu incepuse. Tacere deplina, cei prezenti schimbau doar imbecilitati de genul “oare cand vine tovarasul primar, ce vreme dom’le in decembrie, ce fac oamenii dvs. tovarase inginer, ia mai vedeti ce e pe jos”, etc. Incepe emisiunea TV, imnul, prezentatorul George Marinescu care anunta decretul lui Ceausescu privind “instituirea starii de necesitate pe tot cuprinsul tarii, interzicerea intrunirilor publice”, etc. Cei de fata devin pamantii, in mine urca un val de neliniste. Dupa cateva minute, Marinescu anunta sinuciderea lui Vasile Milea. Ma reped pe scari si merg in subsolul “centrului de comanda” – o incropire mizera intr-un subsol de bloc vechi- unde colonelul, extenuat, statea intins pe un pat de campanie. Ii spun gatuit de emotie: “Tovarase colonel, au anuntat acum la televizor ca generarul Milea s-a sinucis”. Nu am mai vazut niciodata de atunci un om care sa fie intr-o stare de surescitare atat de mare; s-a ridicat brusc, a inceput sa se balbiie si sa tremure, aproape ca l-am imbracat eu cu mantaua si tin minte perfect ca a spus aceste cuvinte: “ Inseamna ca ne-a preluat securitatea…,du-ma in sediul primariei”. Cand am ajuns acolo tocmai dadea coltul masina ARO a primarului intors de la consfatuirea cu primul-secretar al judetului. Primarul a coborat din masina, era imbracat cu o scurta din aceea neagra de postav cu guler de blana sintetica cum purtau mai toti activistii, cu o agenda in mina si ne-a spus:” Haideti sus la sedinta”. Omul asta era de o imbecilitate maxima, era destul de tanar, fusese “ales” de curand primar; probabil ati intalnit in viata astfel de oameni la care prostia este atat de mare incat naste involuntar un umor demn de comediile negre. Omul habar nu avea de ce se petrecuse intre timp, de starea de necesitate, de moartea lui Milea, el stia un lucru : venise de la sedinta cu primul- secretar si sarcina lui era sa ne informeze directivele pe care si le notase in agenda. Cand am urcat sus si cei de acolo l-au informat de ceea ce se intamplase cand el era pe drum, a spus spre stupefactia tuturor: “Bine, sa incepem sedinta”! Unul mai curajos i-a zis:” Tovarase primar, trebuie sa ne uitam in regulamente sa vedem care sunt masurile pe care le impune starea de necesitate”! “ Bine, a zis primarul , inchideti televizorul ca oricum nu mai e emisiune” (emisia TV se intrerupsese) si a chemat secretara sa ii aduca regulamentele dandu-i ordine sa nu fim deranjati. Din momentul ala a inceput o discutie demna de “Prostia omeneasca” a lui Creanga. Dezbaterea era pe un punct din regulament care spunea ca atunci cand era stare de necesitate sunt interzise intalnirile publice a mai mult de 5 persoane iar noi eram deja 8! Suntem in interiorul decretului sau ce mama dracu’! Ei bine, in timpul acestei discutii filosofice, usa se da de perete si intra secretara careia ii sarisera aproape ochii prin sticlele de sifon ale ochelarilor si spune cu vocea strangulata de emotie :” Tovarase primar, deschideti televizorul ca vorbeste Mircea Dinescu”! Cred ca reactia mea a fost simultana cu a primarului; eu am simtit un junghi in inima fiindca ascultam in fiecare seara “Europa Libera” iar primarul a aruncat nervos agenda pe masa spunandu-i rastit secretarei: “Tovarasa secretara, v-am spus sa nu fiu deranjat! CINE DRACU’ E MIRCEA DINESCU ASTA”!
Unul din sala s-a indreptat cu pasi sovaitori de parca ar fi calcat cu talpile goale pe cioburi de sticla si a aprins televizorul; pe ecran a aparut imaginea istorica din Studioul 4; un stop cadru al grupului nostru in acel moment cred ca ar fi primit premiul pentru cea mai tare imagine a anului; un grup de oameni la care uimirea, consternarea, bucuria ascunsa, tampenia, teama au atins cote paroxistice. Un secretar mai in varsta a scos din buzunar o flacon de extraveral; i-am cerut si eu o pastila. Tacere. Colonelul parea ca s-a prabusit in propria-i manta, primarul avea o figura de tamp, nedumerit ca i se luase prilejul de a ne fi prezentat directivele primului- secretar, eu ma fortam sa inteleg ca ceea ce vedeam era adevarat, cred ca pulsul sarise peste suta. Pe televizor se succedau imagini cu vorbitori care se tot imbranceau sa spuna cuvinte la microfon, Mihai Montanu, Militaru, la un moment dat apare si Sergiu Nicolaescu care spune ceva despre ocuparea institutiilor publice…, de afara razbatea un soi de vuiet neobisnuit. Colonelul imi spune sa cobor sa vad ce fac garzile mele patriotice si sa nu cumva sa puna cartuse in arme. Cobor, cei trei oameni erau nelinistiti, unul imi spune:” Dom`inginer, nu e bine, lumea se agita in strada”. In timp ce vorbeam, dupa coltul cladirii apare un grup de oameni agitati venind hotarati spre primarie. Unul din ei striga de departe:” Ce faceti, ma, cu pustile alea, vreti sa trageti in oameni, futu-va muma-n cur”! O luam la fuga pe trepte in cladire, intram in sala de consiliu si ii spun primarului:” Tovarase primar , vin oamenii incoace”!!! “ Ce vor, dom`le, ce, sunt audiente”? zice imbecilul si ganditi-va ca Tarantino nu era inca cunoscut. Nici nu termina bine si usa se tranteste de perete; in prag un grup de oameni. Parca era un cadru din filmul “ Rascoala” cand taranii intra pe mosia boierului Iuga. In fata vreo cativa nervosi rau si abtiguiti bine, imbracati in pufoaice si nebarbieriti; genul de muncitori care ies din schimbul trei si inainte de a merge acasa trec sa ia una mica. De fapt, in vecinatatea primariei era o carciuma puturoasa ii zicea “ Zahana Vrancea”; era trecut de zece asa ca se servisera bauturi alcoolice, iar oamenii vazusera acolo indemnurile lui Sergiu Nicolaescu. Pana sa ne dumirim, unul tasneste pe langa noi, ia de pe perete portretul lui Ceausescu si il sparge de biroul secretarei care lesina de frica. Unul din revolutionari intreaba cu vocea dogita: ”Cine e primarul”? In mintea mea parca rasuna celebra replica a lui nenea Iancu din schita “Boborul”. La care primarul da un raspuns antologic care merita sa fie consemnat de istorie si in care umorul involuntar se ridica genial in mod simetric dar pe dos la acelasi nivel la care coborase prostia lui:” Pai, acum.. nu mai e nimeni..” Nervosul are un moment de uluire de cateva secunde, isi revine si zice:” Ne, ne, ne, lasa ca stim noi. Tu esti primarul, nu”? Il ia de guler, ii trage o palma si ii zice: “ Hai jos la oameni sa dai socoteala. Si dumneata, tovarase colonel. Haideti jos, TOTI”! Si o pornesc pe scari in jos. Raman cu cei trei oameni care se uita prostiti la mine cu armele in maini. Unul incepe sa se dezbrace febril de hainele militare imbracate peste cele civile, ceilalti ii urmeaza exemplul, aproape ca imi venea sa rad, parea o comedie burlesca, dar in momentul ala imi aduc aminte ca hainele mele civile ramasesera la birou, la combinat, ma schimbasem acolo… “Ce facem cu pustile dom`inginer, le-am luat pe buletin de la magazie”, zice unul.” Pai sa le ducem la militie” zic eu ca boul. “ Pai cum sa iesim cu ele, ca ne omoara aia de jos daca ne vad cu ele” . Ne hotaram sa punem armele si munitia intr-unul din dulapuri, incuiem dulapul, unul din ei ia cheia, o sa le gaseasca militia. “ Noi am plecat, ne vedem la fabrica dom` inginer” imi zic baietii si coboara precaut scarile. Raman singur, prizonier in hainele militare. Imi trece prin cap sa sar pe geam dar instinctul functioneaza; as da de banuit, jos e un vacarm, oamenii sunt surescitati, m-ar putea lua drept un securist sau stiu eu ce. In clipa aia imi cad ochii pe cuier unde atarna suba primarului. Imi dezbrac mantaua, imbrac suba, o inchid pana la gat, raman pantalonii kaki, ei, lasa, poate nu se baga de seama. Cobor scarile cu inima ticaind. Jos, infern. Primarul, bruftuluit bine, flancat de revolutionari, colonelul, cu epoletii rupti incearca sa le vorbeasca oamenilor ca armata e cu noi, ca armata e a poporului, avizierele primariei pavoazate cu poze de la congresul paispe erau facute tandari de niste oameni cu lopeti in mana, turbati rau, in aer era un vuiet nou, neobisnuit, cu care creierul nostru nu era invatat, libertatea dadea sa intre in noi dar mintea noastra nu intelegea asta…
A doua zi, sambata, la ora 6 dimineata, asteptam in statie la Constanta autobuzul care ne ducea la combinat. Eram cu ochii impaienjeniti de nesomn dupa noaptea de pomina vazuta in Studioul 4. Cand am ajuns la fabrica, langa locul unde se semnau condicile de prezenta erau CI-stul pe combinat si doi din sefii lui. Aveau brasarde tricolore pe brat. Ne zambeau. I-am privit cu ura dar niciunul din noi nu s-a repezit la ei sa ii ia de gat. Revolutia se terminase ieri. Acum incepea confiscarea ei.
About the author
