Aveam aproape 30 de ani cand s-a întamplat tragedia asta. Am aflat- ca mai toti românii, de altfel – despre Cernobîl abia dupa două zile de la postul de radio Europa Libera. Suedezii detectasera creșteri alarmante ale radioactivității, apoi, sub presiunea internationala, rușii au recunoscut ca au avut o problemă, dar chipurile o țineau sub control, consecințele erau “minime”, cațiva morți, măsuri de prevenire, bla-bla. Ascultând știrile de la posturile clandestine aflam si noi cu uimire despre cesiu, stronțiu, perioade de înjumătățire de sute si mii de ani. Oficial, nimic. 26 aprilie 1986 căzuse într-o sâmbătă, regimul se pregătea să sărbătoreasca 1 mai, oamenii muncii se bucurau că aveau parte de două zile libere. Abia joi, 1 mai, apare oficial o știre sumară AGERPRES care spunea ceva în genul clasic al propagandei: “ Sub președinția tovarășului Ceaușescu s-a analizat situatia creată ca urmare a accidentului produs la centrala atomoelectrică de la Cernobal”, iar Ceaușeasca era desemnată să conducă “comisia de partid si de stat care urma sa coordoneze măsurile necesare a fi luate in raport cu situația creată”, fiindcă, nu-i așa, tuta era “savant de renume mondial”. Nicio vorba despre faptul că în unele zone ale țării, Moldova in special, radioactivitatea inregistrase creșteri de sute de ori peste limita normala. Vineri, 2 mai, au început să apară recomandari făcute populației și chemarea la spitale pentru a fi administrate copiilor – nu mai țin minte dacă și adulților, știu că am fost cu fiu-meu care avea 3 ani atunci- tablete de iod. Imi aduc aminte de zvonurile care circulau, mai toata lumea devenise brusc savantă și repeta doct ceea ce auzea la Europa Liberă.
Consecințele au inceput sa apară aproape imediat, aveam să simțim asta pe pielea noastra. Decese cauzate de cancere galopante, chiar tatăl meu a murit in noiembrie 86 de un cancer pulmonar inoperabil apărut din senin in septembrie, avea 66 de ani, un unchi al meu de 58 de ani a decedat in august `86 de un cancer esofagian extins rapid si exemplele pot continua.
Mă intorc acum la film. Marele merit al realizatorilor este ca au creat un serial care nu este neapărat doar despre catastrofa de la Cernobîl, exista nenumărate documentare despre asta. Filmul are de fapt forța exceptională de a dezvalui de o manieră artistică incontestabilă fața hidoasă a comunismului sovietic, adică acest virus mortal care depăseste în radioactivitate toți izotopii si neutronii și atomii de uraniu, cesiu si stronțiu, toată fisiunea și fuziunea și tot ce a inventat omul în dorinta lui nestavilită de a ști totul. Scenariștii si regizorii au reusit un lucru extraordinar, anume ca prin dialoguri si montaj sa dezvăluie faptul ca cel mai mare accident din istoria omenirii a fost posibil doar in regimul comunist sovietic, doar in țara si regimul care au creat Diavolul comunist, doar in țara in care de dragul celei mai mari minciuni inventate vreodata pe planetă si impusă oamenilor printr-o teroare nemaivăzută rușii si-au ucis mereu semenii fără să le pese, doar in țara in care în mod aproape paradoxal oamenii și-au provocat și întreținut singuri suferința cu cu un masochism nemaiîntâlnit, perpetuat de 1000 de ani si redat excepțional de clasicii ruși din care citez un pasaj al lui F.M. Dostoievski, care mi se pare memorabil:
“ Cred că cea mai importantă, cea mai înrădăcinată nevoie a poporului rus este nevoia de suferință perpetuă si nepotolită, pretudindeni și în toate. S-ar părea că de această sete de suferință s-a molipsit de la începutul veacurilor. Poporul rus chiar și în fericire are negreșit o porțiune de suferință, altfel pentru el fericirea nu ar fi deplină”.
About the author
