Abundenta de mesaje din media referitoare la presiunile comuniste facute asupra oamenilor pentru a participa la mitingul PSD de sambata m-a pus pe ganduri. M-am intors cu gandul in urma cu cateva zeci de ani in vremurile cand participam cu anasina la vizitele de lucru ale lui Ceausescu. Prima data in 1976 cand am inceput primul an de facultate si Ceausescu a deschis anul universitar la Bucuresti. Apoi de cel putin zece ori: inaugurarea canalului Dunare-Marea Neagra in 26 mai 1984, cea a canalului Poarta Alba-Midia Navodari intr-o zi friguroasa de marti, 17 noiembrie 1987 cand Ceausescu a cerut intempestiv organizarea inaugurarii pentru a abate atentia de la manifestatiile violente de la Brasov din 15 noiembrie 1987. Apoi ori de cate ori tovarasului i se scula sa plece vara de la resedinta de la Neptun si sa viziteze “obiective din judetul Constanta” : Petromidia, Combinatul Chimic Navodari, Centrala de la Cernavoda, Portul Constanta, canale de irigatii, IAS-uri, etc. Eram anuntati de politrucii intreprinderii care navaleau in birouri cu “ convocatoarele” pentru semnaturi, toata lumea intra intr-un stres nebun, ne inghesuiam in autobuze si plecam la locul vizitei. De regula soseam cu cel putin doua ore inainte, cu o ora inainte incepeau repetitiile cu sloganurile, erau echipe speciale de oameni pe care nu ii cunostea nimeni, aveau portavoce si parea ca asta este ocupatia lor: sa se asigure ca la sosirea tovarasului se va scanda insufletit, se va striga puternic “uraaaa” si se va bate din palme cu putere. Am asistat personal la scene in care daca vreunui tip din echipele astea i se parea ca nu scandezi cu suficient entuziasm, era chemat secretarul de partid al intreprinderii cu care venisesi care te lua in primire impreuna cu un securist prafuit, erai mutat in spate si luat la intrebari: “ cum te cheama, ce post ai, de ce nu participi activ la aceasta manifestatie, de ce nu urmezi indicatiile “regizorului” care ne spune ce sa strigam, etc. Si astazi imi este rusine ca nu m-am impotrivit acestor lucruri desi era foarte greu; greu, dar nu imposibil. Altii de ce au putut? La noi, cei cativa foarte putini disidenti, Doina Cornea, de exemplu. Ea de ce a putut? Acum , peste ani, am raspunsul: pentru ca a avut curajul pe care eu nu l-am avut atunci.
Cand am citit pentru prima data “ Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt mi-a trebuit o zi ca sa pot incepe sa citesc efectiv cartea fiindca nu puteam trece de primele pagini unde autorul descrie cele trei solutii pentru a iesi dintr-un univers concentrationar. Cea de-a treia ma naucise complet; nu cred ca cineva a reusit sa redea in atat de putine cuvinte cu o asemenea adancime abisala ce inseamna curajul in fata terorii comuniste. Sa ne aducem aminte, redau mai jos pasajul:
Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski
Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. în martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”. Cu cît îţi merge mai rău, cu cît sunt greutăţile mai imense, cu cît eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cît cenuşiul, întunerecul şi vîscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de iuptă şi cunoşti un simţămînt (crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie. Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrîng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie. Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decît succesul. E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare. tu te întăreşti, tu întinereşti! Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc! Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Revin acum la biata noastra problema: “cu japca la miting.” Celor carora li se pun in fata amenintari sa mearga la miting le spun sa aiba curajul si sa le spuna raspicat acestor bieti teroristi politici de provincie ca nu merg fiindca NU VOR! Sa le spuna asta deschis si sa intre in ei “ca un tanc”. Ce li se poate intampla? Vad tot soiul de explicatii: nu ne dau salariile, ne taie veniturile, ne persecuta copilul, ne pun pe lista de concedieri, etc. Fals! Doar ne sperie; daca nu ne luptam noi pentru drepturile noastre, nimeni altcineva nu o poate face. Aceasta banda ticaloasa de derbedei stie slabiciunile natiei si sapa exact acolo. Stie ca avem lasitatile noastre, spaimele noastre, lipsa noastra de solidaritate, indiferenta noastra proverbiala fata de cel de langa noi, egoismul nostru si altele. Daca mergem “cu japca la un miting de partid” fiindca ne este teama sa refuzam, peste un timp ni se va cere sa scandam lozinci pentru Dragnea sau alti golani iar daca nu o vom face cu entuziasm vom fi luati in primire de indivizi precum Codrin Stefanescu, Catalin Radulescu, Gabriel Zetea, Dumitru Buzatu, Eugen Nicolicea, Serban Nicolae sau Florin Iordache. Si atunci “toata viermuirea aceasta de materie, astri, comete, sateliti,…toate timpurile” de care vorbea Nicolae Steinhardt se va opri.
About the author
