În ultima vreme, președintele Iohannis a devenit mai vorbăreț cu presa. Vorbăreț, nu înseamnă și interesant. Spune banalități cu un zâmbet de superioritate nejustificată, de genul “am înțeles acum motivele protestului vostru și mă voi gândi la acest lucru.” La deschiderea anului școlar, i-a întrebat pe elevi dacă știu ce este acela “un proiect de țară” și cu ce se deosebește acesta de un proiect de chimie sau biologie. Recent, fiind întrebat despre viitorul premier, președintele a zâmbit larg, întelept, dezvelindu-și dantura carnasieră și a spus cu accentul său legănat: “Recunosc că personal cred că Cioloș ar face bine să continue, dar să își declare măcar simpatia sau adeziunea sau preferința pentru partidul cu care ar putea să colaboreze după alegeri. “ Trosc-pleosc. Asta e atitudine de profesor de gimnaziu care le spune părinților unui elev: “ Eu aș vrea să îl pun pe lista participantilor la olimpiada pe județ, dar să vină și el măcar la meditațiile suplimentare de la clasă .” Fără să se întrebe măcar o clipă dacă elevul vrea să meargă la olimpiadă sau dacă consideră că meditațiile cu profesorul îl ajută la ceva. Încă o dată, așa cum am mai spus și în alte articole despre Iohannis, omul este doar limitat, fără anvergură, cu o gândire simplistă, lipsită de creativitate și de umor. În același timp, continui să cred că în 2014 a fost varianta necesară într-un peisaj politic lipsit de opțiuni adevărate și cu periculosul Ponta cât pe ce să devină coșmarul României.
Toată lumea se întreabă acum ce va face Dacian Cioloș. Bietul om este, fără voia lui, la mâna judecății maselor; dacă continuă să rămână fidel deciziei de a nu se implica politic , o parte din susținătorii săi îl vor acuza de trădare națională; dacă intră în partid, opozanții săi – și nu numai – îl vor acuza că nu este un om de cuvânt. Nimeni nu îl întreabă de ce ar alege una sau alta. Acest om, care este unul din puținele produse bune ale neamului, a acceptat anul trecut această postură cu o bună credință mai rar întâlnită la noi. Uitați-vă bine la el: a îmbătrânit într-un an cât în zece, într-un efort de om adevărat care și-a luat job-ul în serios. Și ce a constatat ? Că e singur, el și cu oamenii săi; că partidele, care îi promiseseră sprijinul, îl boicotează, toate, fără deosebire, în funcție de interesele lor meschine. Că președintele, în loc să îl sprijine, își vede în continuare de vacanțe, de plimbări, de vizite, lăsându-l să își spargă capul. Omul a înțeles cu cine are de a face și e deja convins că dacă acceptă, va deveni prizonier în mâna partidelor care se vor folosi de el și îl vor arunca peste bord când vor dori ele. Iar el , nefiind un politician, își va distruge viața și cariera, deși este mânat de cele mai bune intenții pentru țară, lucru rar în ziua de azi printre nemernicii noștri politicieni. Dacian Cioloș nu este un om politic, fiindcă așa este el construit și nimeni nu îl poate condamna pentru asta. Un om politic uzează de toate oportunitățile care îi apar în cale pentru a prelua puterea, prin orice mijloace, de la lovituri de stat , până la specularea slăbiciunilor adversarilor. Acum , este un moment politic atât de prielnic, încât un politician de meserie – adică versatil, cinic, rece și calculat – nu l-ar rata în ruptul capului dacă ar fi în locul lui Cioloș. Mai precis, Cioloș se bucură de încredere populară, o parte a electoratului caută o alternativă la PSD pe care liberalii actuali nu o pot oferi, PNL îi ofera pe tavă scaunul, alte partide îl pot sprijini. Este suficient să apară intr-o seară la postul public de televiziune și într-un discurs sensibil și bine lucrat politic să spună că , dată fiind situația politică actuală, rezultatele guvernului său și dorinței de a duce la bun sfârșit , bla- bla-bla, a decis să intre în politică și să candideze, contând pe sprijinul popular, etc. Numai că Dacian Cioloș, nefiind politician, nu vrea să preia puterea. Puterea nu ți-o dă nimeni decât foarte rar, o iei tu, cu condiția să vrei, să ți-o dorești. Amintiți-vă de modul în care a preluat Iliescu puterea în `89 sau Băsescu în 2001 în PD aruncându-l peste bord pe Petre Roman, sau același Băsescu în 2004 în alianța DA profitând de momentul de slăbiciune al lui Stolojan. Uitați-vă și acum la piratul politic Băsescu , cum spune nonșalant că el nu ar negocia cu partidele mari decât cu funcția de premier pe masă; a lui, firește, fiindcă el este cel mai bun premier pe care îl are azi țara. Spune asta știind bine că are șanse minime de a intra în Parlament. Iar dacă nu va intra, va țipa că a fost furat , că vor ăștia să îl distrugă. Diferența dintre acești oameni și Cioloș este că ei, politicieni fiind, au vrut puterea, și-au dorit-o cu ardoare. Că au exercitat-o ulterior într-un mod mizerabil, asta e o altă poveste. Nu este, așadar, suficient să poți, mai întâi trebuie să vrei. Reclama TV din anii `90 de la Adidas Torsion “dacă vrei, poți”, era adevărată. Deși, Adrian Năstase, unul din nemernicii de frunte ai politicii românești de după `90 , care însă nu putea fi suspectat de lipsă de inteligență, afirmase odată într-un interviu televizat , pe vremea când era tartorul absolut al României, cu acel umor cu tentă sexuală care îl caracteriza : “Este adevărat că dacă vrei poți, dar nu înseamnă că de câte ori nu am putut , nu am vrut.”
Suntem așadar într-o dilemă politică. Nu este prima în care ne aflăm. Tristețea cea mai mare însă, este că pierdem timp prețios, așa cum am pierdut 26 de ani în care s-ar fi putut face o grămadă de lucruri bune care ar fi dus țara mult mai sus decât starea lamentabilă în care se află acum. Veșnica noastră soartă națională nenorocită face ca și acum, când se pare că am găsit o echipă de tehnicieni pricepuți condusă de un om de mare valoare morală și profesională, să nu putem profita de acest lucru. Sau poate torsurile de nepătruns ale psihologiei sociale românesti vor produce din nou o surpriză ? Vom afla peste doua luni.
About the author
