Sorin Ovidiu Vîntu dă din nou peste cap clasa politică, “neavînd bărbația să nege” dovezile aduse de procurori, cum singur afirma într-o postare pe blog. Omul se joacă cinic cu cuvintele, așa cum ne-a obișnuit de mult timp. Cu figura sa de pistolar din western-urile spaghetti ale lui Sergio Leone, dar nu în rolul personajului pozitiv interpretat de Clint Eastwood ci al celui rău, jucat impecabil de Gian Maria Volonte, SOV pare hotărât să scoată , una cate una, cărțile ținute la secret vreme de mai bine de 20 de ani, alegându-și momentele cu grijă și aproape tot timpul înainte de campaniile electorale importante. Aud în jurul meu tot felul de opinii controversate despre acest om, de la cât de genial este pînă la cât de “tare , cool “ joacă cu politicienii și mass-media “care i-au ciugulit din palmă” cum spune piratul politic Traian Băsescu.
Ce este totuși cu acest personaj, cum de a reușit el să regizeze atâtea piese într-un timp atât de lung fără să i se întâmple nimic ? De unde puterea sa nemaivăzută, de unde capacitatea sa de a juca acest șah perpetuu cu politicienii, presa și serviciile ? Până pe la sfârșitul anilor `90 se vorbea despre el ca fiind “omul fără chip”, omul pe care nu îl văzuse nimeni nicăieri, omul care îi convoca la discuții pe Florin Georgescu, Dăianu, Văcăroiu, Stolojan și mulți alții în limuzina sa neagră despre care se spunea că este dotată aidoma celor folosite în filmele cu șefii Mafiei. Apoi, prin 2002 in ianuarie s-a anunțat că Tucă îi va lua un interviu și toată lumea s-a bulucit în acea seară în fața televizoarelor să îl vadă pe Fantomas. A văzut un tip peltic, arogant și cinic vorbind pretențios despre “banii fungibili”. În acest om se amestecă istețimea cu voința, cinismul, dorința de putere, lăcomia, nebunia și pasiunea pentru misterios. După mine , cea mai mare calitate a sa este aceea de a pătrunde și desluși slăbiciunile omenești. Vîntu este un fel de nea Bachus, numai că se ocupă cu inginerii financiare nu cu vinurile. După cum știm , și Ștefănescu, obscurul șef de depozit de vinuri a avut această însușire atât de dezvoltată încat a reușit să corupă apoi oameni grei ai sistemului comunist; Ștefănescu, un om cu patru clase, dar având aceleași metode. Așa cum zicea magistral Ștefan Mihăilescu-Brăila în “Secretul lui Bachus” :”Tot șpilul meu e să dibui slăbiciunea omului. Când am dibuit-o , al meu este și atunci strîng șurubul .” Cam în felul ăsta a operat și SOV, iar de slăbiciuni omenești nu a dus lipsă niciodată printre oamenii din sistemul nostru politic: lăcomia de bani, dorința de putere sau de parvenire, dorința de a-și înlătura adversarii, etc. Pe urmă, Vîntu mai avea și darul de a-și hipnotiza victimele epatând cu povești în care erau amestecate jumătați de adevăr cu exagerări sau minciuni. Există multe afirmații în interviurile sale, în care acest om dovedește că viziunea sa despre lume este demnă de a unui sociopat veritabil: “Să vă ferească Dumnezeu ca un om ca mine să ajungă să preia puterea”. “Dacă statul m-ar fi prins cu tot ce am facut , făceam pușcărie pe viață.”. “M-am dovedit a fi cel mai inteligent om din România pe zona mea de activitate și cine a lucrat pentru mine s-a simțit onorat să lucreze pentru un om de calibrul meu”. “În `90 am băut șampanie și am făcut dragoste cu nevastă-mea pe o sută de milioane de dolari cash.”
Văzând tot tam-tam-ul creat în ultimele zile de SOV și consecințele deloc ușoare pentru unii oameni grei din stat, nu știu de ce m-am dus cu mintea la un serial francez de televiziune din anii `70-`80 care era urmărit cu sufletul la gură de noi la acea vreme, o ecranizare după “Comedia umană”a lui Balzac. Personajul cel mai proeminent era maleficul, cinicul și misteriosul Vautrin, ocnașul evadat care conducea din umbra sistemul și îl iniția pe modestul Eugene de Rastignac în arta parvenirii prin cinism, corupție și crimă în Parisul începutului de secol XIX. Și atunci, m-am gândit că poate în timpul pușcăriei făcute în `85 de acest mărunt hoțoman din Roman pentru delapidare și ajuns ulterior ieftin informator al Securității, cineva i-o fi împrumutat cartea lui Balzac. Iată cum uneori marii autori universali pot sugera peste două secole, modele de sociopați aidoma lui Sorin Ovidiu Vîntu. Mai rămane să vedem câți Eugene de Rastignac vor mai apărea între timp.
About the author
