Circulă pe internet un filmuleț făcut de jurnaliștii de la Adevărul în piața Obor din București, după anunțarea rezultatului referendumului din UK. Mortal. Las Fierbinți, real life. Umor amestecat cu tristețe. Ca și în alte dăți când a fost întrebat despre evenimente naționale sau globale, poporul răspunde stupefiant. Iată, îți zici tu revoltat, unde au adus politicienii noștri nemernici poporul; într-o ignoranță deplină, pentru a putea fi manipulat spre interesele lor meschine. În loc să punem educația oamenilor pe primul loc între prioritățile noastre naționale, îi intoxicăm cu emisiuni TV la care colcăie maneliștii, curvele, serialele indiene și turcești, analiști politici care nu știu cum îi cheamă cu buletinul în mână și profesori universitari buni pentru a preda , eventual , într-un liceu industrial de comună.
Numai că , după ce au început să iasa la iveală dedesubturile referendumului britanic, rămâi un pic pe gânduri. Un sondaj făcut înainte de scrutin arăta că 70% din tinerii din UK între 20 si 31 de ani nu știau dacă țara lor este membră UE sau nu. După explozia rezultatului neașteptat, sute de mii de oameni au luat cu asalt internetul pentru a se informa despre UE și consecințele votului lor. Politicientii britanici au început să se comporte și ei aidoma alor noștri: limbaj duplicitar, negarea unor afirmații anterioare, datul la întors din vorbe. Probabil că trebuia să se întâmple așa ceva pentru a trage o concluzie cutremurătoare: peste tot în lumea cât de cât civilizată, poporul și politicienii sunt la fel. Diferențele sunt doar istorice, religioase și culturale.
Acum, despre Brexitul în sine. Adevărul este cumva la mijloc. Există o evidență mai mult decât clară că această structură numită UE provoacă nemulțumiri membrilor săi. UE a devenit un soi de mare corporație, cu toate metehnele de comportament ale unei corporații: interese personale și de grup ascunse în spatele unor discursuri fățarnice despre competitivitate, dezvoltare tehnologică, cotă de piață, grija față de angajați și de viața lor, implicare în proiecte de responsabilitate socială globală, etc. De asemenea, UE a generat un fel de om nou: așa cum termenul “corporatist” a devenit simbolic pentru a defini angajatul de 30-40 de ani care lucreaza într-o multinațională, birocrat până în măduva oaselor în tot ce întreprinde, îmbracat în costum închis la culoare, veșnic cu ochii în laptop sau tabletă, care își plătește până și ceaiul băut la breakfast în hotel cu cardul de companie, care este specialist în prezentări ppt. și grafice complicate din care nu întelegi nimic decât că “piața ar putea să…”, ” este posibil să asistăm la…”, etc., tot așa și UE a creat această pleiadă de “eurocrați” plastifiați plătiți cu salarii grase, terni, fără nimic omenesc în ei, ca și când ar veni de pe altă planetă, care nu înteleg realitatea absolut deloc și sunt tributari exclusiv cifrelor, cu tendințe nebunesti în ce privește supra-standardizarea, care fac volume de fundamentări despre o nouă norma UE privind lungimea obligatorie a castravetelui cultivat în interiorul Uniunii, care nu își asumă niciodată nici o responsabilitate. Acești oameni nu înțeleg absolut deloc viața reală a celor 500 de milioane de oameni din interiorul UE, care în fond, nu vor decât să beneficieze de liberă circulație, drept la muncă si liberă circulație a capitalului în spațiul comunitar, precum și , lucru foarte important, de prezervarea identității și culturii naționale.
Pe de altă parte, perfidul Albion. Întotdeauna făcând opinie separată și cerând un statut special de membru al Uniunii. Sufocați de imigranți, cu politici sociale generoase, britanicii au fost o pradă ușoară pentru politicieni. Dacă nu ne acordați alte privilegii speciale, ieșim din Uniune. Când această idee s-a cristalizat suficient de mult, Cameron a vrut să joace politic cartea cea mare. Daca îi ieșea, era erou. Numai că soarta este nemiloasă cu conducătorii care vor totul imaginându-și că sunt mai deștepti decât toți. În plus de asta, Cameron nu a înțeles un lucru : poporul nu se întreabă în astfel de chestiuni de viață și de moarte. Un politician adevărat, căruia îi pasă de soarta poporului său știe că nu întreabă poporul dacă este de acord sau nu într-o chestiune capitală pentru popor. Pur și simplu face ce crede că este bine pentru popor, chiar cu prețul pierderii capitalului politic. Churchill nu i-a întrebat pe englezi daca vor să intre în razboi in `40. I-a convins însă de ce este vital să o facă. Cameron , întrebând poporul dacă vrea să rămană în UE sau nu , a căpătat răspunsul din piața Obor; singura diferență este că l-a căpătat British style.
About the author
