Cu vocea stinsă, livid la față și epuizat , Ludovic Orban a anunțat că se retrage din cursa pentru Primaria Capitalei și demisionează din funcțiile politice pe care le deține. Pentru toată lumea, a fost clar că ceva s-a întâmplat cu el și că acuzațiile DNA au ceva substanță. Mi-a sugerat ceva din comportamentul unui om care toată viața lui s-a ferit să facă lucruri rele, fiindcă deși i-ar fi plăcut să le facă, știa că nu este făcut pentru așa ceva. Ei bine, o dată a încercat și el să facă ceea ce alții fac cu dezinvoltură de mai bine de 20 de ani și atunci a căzut pe bec. Cazul său confirmă încă o dată ceea ce se știe dintotdeauna : dacă nu ești făcut să fii hoț, curvă, bandit sau asasin, nu încerca niciodată să fii așa ceva. Din acest punct de vedere , cazul său este oarecum tragic: este povestea unui om politic la care dorința de a câștiga, de a convinge că el este bun după ce a fost dat la o parte de atâtea ori în mod nemeritat – dupa opinia sa – s-a transformat într-o imensă frustrare care l-a împins să facă pasul greșit. The story of a loser.
Nu mi-a plăcut niciodată Orban. Sunt convins însă că este un tip la care valorile liberale sunt mai accentuate decât la alții care-și spun liberali. În el se amestecă un soi de duritate, pe alocuri penibilă, cu o melancolie de liceean întârziat. Cred că are puterea de a discerne între bine și rău, ceea ce este important pentru orice om, cu atât mai mult pentru un politician. E în stare să se bată pentru ideile sale și chiar poate fi devastator într-o confruntare unul la unul. Cu o singură condiție însă: să știe în fiecare clipă, că nimeni nu îl poate acuza de fapte reprobabile fiindcă știe că nu le-a făcut. Orban confirmă o zicală antică :” nici un om nu se teme să facă acele lucruri pe care știe că le poate face bine.” Când a făcut, însă, un lucru împotriva firii sale și e dovedit, atunci , gata, e un om prăbușit.
Mă uit la Orban, pe care îl urmăresc cu oarecare curiozitate cam din 2004 încoace, adică de când a început să acumuleze puncte în meciul său politic, prima dată ca viceprimar al lui Băsescu ; cu frizura sa „a la Tano Carridi”, vocea baritonală, discursul întotdeauna coerent, privirea fixă în cameră, rictusul periculos al gurii sau încleștarea fălcilor atunci când reporterul sau interlocutorul intervin contradictoriu în discuție.
Am urmărit cu interes , la vremea respectivă, aprinsa și neterminata aventură cu “fata luată pe capotă” în Cotroceni, și iarăși mi-am spus că nu am greșit atunci când am simțit că personajul merită a fi studiat. L-am mai văzut și la căminele de studenți cântând la chitară și prăjind cartofi cu studenții, sau dansând dezinvolt la întâlniri electorale, și la talk-show-rile politice explicând doct despre strategii politice, și la conferințele de presă ad-hoc , când cu o atitudine arogant – prostească de școlar care crede că știe tot, răspundea superior, dând tot timpul impresia că “puteți să mă întrebați orice, sunt atât de bun încât vă răspund la tot și la toate”, și la discuțiile cu subalternii din minister, când cu mâinile în șolduri și cu vocea tăioasă le spunea acestora cu o indescriptibilă satisfacție a puterii: “după amiază vreau planurile”. Îmi aduc aminte , deși a trecut oarecum neobservată la vremea sa , atitudinea lui Orban în momentul în care a fost numit ministru al transporturilor: a înlocuit cel mai mare numar de directori și adjuncți de ministru, fiind cea mai mare epurare politică pe care o făcuse vreodată un ministru. Omul voia să facă treabă, să le arate tuturor de ce e în stare și constatase că nu avea oameni pe măsura sa. O vitejie de cavaler necopt la minte care o ia înainte la galop vrând să arate oștirii cât e de viteaz , fără să îi treacă prin cap că oștirea îi e ostilă și nu îl urmează.
Ei, iată că acum s-a cam sfârșit. Este ultimul episod al serialului “Triumful frustrării asupra rațiunii.” Ludovic Orban este veșnicul perdant, veșnicul locul doi, un fel de Geoană , cu deosebirea că “prostănacul “ trece mai usor peste frustrările înfrângerilor, pe când la Orban, acestea sunt mortale. Tot cei îi mai rămâne de făcut este să privească din valea spre care se îndreaptă, spre crestele pe care și-a dorit întotdeauna să fie și pe care nu le-a atins niciodată.
About the author
