Situația inedită și îngrijorătoare – oarecum previzibilă după ceea ce s-a numit “primăvara arabă” declanșată în 2011- cu care se confruntă Europa în fața valurilor de migranți musulmani, scoate în evidență încă o dată, originalitatea inconfundabilă a spiritului nostru românesc în fața unor fenomene globale și neașteptate. De la comportamentul guvernanților și până la reacțiile omului de rând, asistăm la același film care ne-a consacrat de veacuri: bățoșenie în declarațiile pripite ale oficialilor, urmate de retractări penibile , gafe la nivel înalt, patriotism fals și găunos, prostie autentică gen “las fierbinți” la nivelul populației sau scene de un umor autohton inconfundabil care ne face să ne gândim că orice am face, nu putem scăpa de “destinul nostru valah” ca să folosesc titlul unei cărți care cuprinde 101 articole de gazetă ale lui Adrian Majuru, publicată prin 2009. Și fiindcă tot veni vorba de film, cred că toată lumea ar trebui să vadă (revadă), fantasticul film al lui Radu Jude, “Aferim “, pentru a trage concluzia clară, onestă și asumată, că nu trebuie să ne mirăm de ce suntem azi așa cum suntem ca nație ; fiindcă așa am fost dintotdeauna. Comunismul nu a făcut decât să pervertească însușirile noastre vechi de când lumea și pământul și să ofere poporului un feed-back fals, pervers și periculos: suntem un popor plin de calități, popor a cărui voce contează în orchestra popoarelor lumii, avem o istorie milenară în care ne-am dovedit întotdeauna vitejia când țara a fost în primejdie, am avut conducători luminați și drepți, primim cu brațele deschise orice oaspete care vine cu gânduri pașnice și îl omenim din puținul nostru, etc ; numai calități. Nimic despre defectele noastre genetice. În celebra sa lucrare , “Psihologia poporului român”, Constantin Rădulescu-Motru analizează în mod strălucit însușirile sufletului românesc, sau ceea ce numește el “calități bune și defecte ale sufletului neamului nostru.” Sunt adevăruri de care ne ascundem, de parcă ne-ar fi rușine sa le recunoastem, fara sa ne dam seama ca primul lucru care trebuie făcut când avem o problemă este să recunoaștem că avem acea problemă, altminteri , nici un remediu nu ne e de folos. Un profesor de istorie din Suceava, Vasile Constantin Boghean, în cartea sa “Românii –între Păcală și Miorița “, remarca faptul că istoria noastră se sprijină pe câteva zicale celebre: “ Capul plecat , sabia nu-l taie ”, “Fuga-i rușinoasă dar e sănătoasă “, “Fă-te frate cu dracul până treci puntea”, sau “ Trădarea e bună, dar sa fie făcută la timp.”
Să ne întoarcem la povestea cu migranții; gafă majoră din start a lui Klaus Iohannis, care după anunțul public ferm despre numărul fix de refugiați pe care îl va accepta România (și care nu era sigur nicidecum până la decizia UE), revine în mod penibil după câteva zile cu declarația cunoscută, cum că vom accepta cota impusă și că de fapt, nu e o problemă, o vom putea gestiona ușor. Puncte mari pierdute de Iohhanis, fiindcă românul, știindu-se el însuși neperseverent în comportament, vrea să vadă la conducătorii săi contrariul. Ca exemplu elocvent, gândiți-vă la momentul august 1968 , când șiretul Ceaușescu, prin gestul său de nesupunere consecventă față de ruși, de a nu participa la invazia Cehoslovaciei, a câștigat definitiv încrederea poporului; atunci, o sumedenie de intelectuali de marcă (însușirile sufletului românesc descrise de Rădulescu- Motru sunt valabile deopotriva și la intelectuali, nu-i așa ?) s-au lăsat seduși și au devenit membri PCR.
Acum urmează prostia românească generatoare de umor tip “las fiebinți”: la Mangalia, se pare că urmează să fie cazați într-o prima fază vreo 500 de viitori refugiați: oamenii simpli, intervievați pe stradă dau niște răspunsuri în fața cărora nu te poți abtine să nu izbucnești în râs dacă asociezi situația cu contextul descris mai sus. Spre exemplu, un pensionar zice: ”Dom`le, eu nu zic să nu vină, că noi suntem un popor ospitalier și primitor, dar să nu vină prea mulți”. “ Adică cam câți?” întreabă reporterul. “Așa, cam vreo 50, maxim 60 “, răspunde pensionarul. Un viceprimar al unei comune, zice foarte aferat: “Dom`le, eu le dau spațiu, nu zic că nu le dau, dar să nu vină peste noi în comună, să stea cuminți acolo”. “Și unde le dați? întreabă reporterul, aveți teren disponibil”? “ Păi, ce sa fac acum, dacă primesc dispoziție, le dau o bucată din islazul comunal”, vine răspunsul. Adică așa, între două ape, cum suntem noi dintotdeauna, și capra și varza. Printre pensionari a început să se răspândească zvonul teribil cum că în acest an aprovizionarea de toamnă trebuie făcută cu mai mult simț de răspundere, fiindcă – spunea un vecin pensionar întrebat de mine de ce cară atâtea alimente – “nu se știe domnule , dacă vin ăștia s-ar putea să nu mai găsim de mâncare!”. În timp ce țările din jurul nostru se confruntă cu sute și mii de refugiați, vedem la televizor că vigilenta noastră poliție de frontieră care apără strașnic fruntariile țării, a prins niște refugiați la graniță: doi speriați de afgani rătăciți care au început să plângă când au auzit ca au nimerit in România !
Văzând toate astea, nu m-am putut abține să nu îmi aduc aminte de un banc (avem capacitatea de a ne recunoaște defectele , dar numai în bancuri , niciodată serios) apărut după atentatele din 11 septembrie 2001 – eveniment care în opinia mea a fost punctul declanșator a ceea ce se întamplă azi în lume. Bancul spune că un cioban de-al nostru, stătea cu turma lui, în clasica poziție mioritică – adică sprijinindu-și mâinile și bărbia în bâtă- undeva la marginea satului lângă niște ruine ale fostului CAP. La un moment dat, aude niște strigăte și uitându-se în sus , vede un tip, care pierzând controlul parapantei coboară vertiginos, se izbește de zidul fostului CAP, cade la pământ și începe să zbiere de durere. După câteva momente de uimire și cugetare, ciobanul zice înțelept : ”Țară de căcat, atentate de căcat.”
About the author
