Încă o dată, oare pentru a câta oară ? moartea unui om public, fie ea și prematură, cade ca o ghilotină peste trupul social al nației și îl împarte în două. Abia atunci se vede sângele care curge prin venele poporului. Atâta vreme cât trupul este încă întreg, doar putem bănui ce fel de sânge curge prin el. Când lama ghilotinei despică însă trupul, nu ne mai putem ascunde; sângele se lasă văzut, fie că este roșu, viu – sânge adevărat într-un corp sănătos – fie că este tulbure, îngrosat, roșu-verzui, semn că organismul era bolnav, cu toate că posesorul său nu voia să se vadă asta. În istoria noastră au fost multe ghilotine care au căzut peste trupul nației și rareori, doar prin excepție, am putut vedea sângele sănătos și viguros. De cele mai multe ori a fost sângele unui trup bolnav. Cam asta este imaginea mea despre trupul românesc astăzi, la moartea “tribunului” Corneliu Vadim Tudor.
Acest om a fost, cu siguranță, un personaj special; un paranoic charismatic înzestrat cu un oarecare talent literar și jurnalistic, cu o memorie redutabilă pe care o folosea cu șiretenie, cu abilități oratorice, și mai presus de toate, cu un tupeu de-a dreptul nebunesc suprapus peste un caracter urât. Nu cred să existe altcineva care să fi înțeles mai bine zicala : ”nu te pune cu nebunul decât dacă poți să fii mai nebun ca el.” Majoritatea covârșitoare a oamenilor are o limită în toate; la Vadim, trivialitatea verbală, agresivitatea, împingerea spre infinit a oricăror limite ale indecenței l-au făcut întotdeauna imbatabil. Timp de 25 de ani a luat pe toată lumea în colimator mizând pe această tehnică: nimeni nu își va pune mintea cu el la infinit în materie de mizerie, iar celălalt, la un moment dat va ceda. Asta a fost arma lui secreta, și cu asta a dominat partea cea mai mizerabilă a scenei publice românești.
Acum, la moartea sa , vedem reacțiile poporului. Acum vedem bine, încă o dată, cine suntem de fapt, ne vedem propriul sânge. Cred că astăzi , daca nimerești într-un grup de oameni care l-au admirat, iubit sau chiar venerat pe Vadim, și ai îndrăzni să spui ceva rău de el, mulțimea te-ar linșa. Asta este dovada că trupul nostru național este bolnav, că sângele nu s-a curățat nici pe departe de mizeria bolii care ne macină neîncetat și că este doar o iluzie că după 25 de ani de la comunism societatea se vindecă încetul cu încetul. Auzi astăzi oameni spunând cu o falsă smerenie în spatele căreia se ascunde o fățarnicie fără de margini , că dacă ești un bun creștin, nu se cade să vorbești de rău pe cineva care a murit, mai cu seamă pe Vadim. Oare ce este în mintea acestor oameni ? Sigur ca toți spunem despre oricine care a trecut în neființă : ”Dumnezeu să îl ierte !” fiindcă tot ce putem face bieții de noi, este sa ne rugam lui Dumnezeu să îl ierte pe om, fiindcă doar El poate ierta (sau poate nu, nu vom ști niciodată asta decât individual, atunci când El ne va judeca pe fiecare în parte, și numai pentru ceea ce am făcut în viața noastră pământească , nu pentru altceva). Dar înseamnă asta oare să uităm cine a fost și ce a făcut fiecare om în viața sa? De unde această imbecilitate fără margini ? Păi, dacă judecăm așa, înseamnă că faptele unui om în viață nu prea contează, fiindcă, oricum, oricât ar fi fost acestea de rele, când omul va muri, ele vor trebui sa fie iertate, fiindcă altfel nu ești un bun creștin. Ce se va intampla de exemplu, cand Iliescu va trece, ca orice om, la cele veșnice ? Probabil ca va fi o isterie națională, iar cei care vor îndrăzni să pomenească ceva despre faptele lui Iliescu, vor fi ostracizati ca nefiind buni creștini.
Dacă e așa, atunci inseamnă ca Vadim s-a înșelat de data asta , fiindcă el a vrut să păcălească până și Moartea. În ultimul vers al ultimei sale poezii, “Ultima cafea”, scrisă in mod spectaculos cu o zi înainte să moară, el îi spune Morții : ”Ți-am pus șoricioaică-n cafea.” De fapt , Moartea venise cu buretele de șters tabla cam murdară a vieții lui Vadim.
About the author
