21 decembrie 2014 a fost o zi altfel, chiar în contextul aniversării a 25 de ani de la începutul Revoluției în București și a schimbării de președinte de la Cotroceni, după 10 ani cu Traian Băsescu. Parcă a plutit în aer un semn de viata normală. Parcă nimeni nu a strigat, urlat sau zbierat. Parcă lumea s-a purtat mai civilizat ca de obicei. Parlamentul, această mare piață a afacerilor, această bursă transpartinică a conexiunilor, a deal-urilor, a aranjamentelor ilegale, a părut și el mai acătării. Mi-am adus aminte prin comparație, de discursul de condamnare a comunismului rostit în fața Parlamentului de Traian Băsescu în 18 decembrie 2006; atunci, în afară de circul de făcut de opoziția PSD sub blânda ocrotire a abulicului Nicolae Văcăroiu care era președintele Senatului, paranoicul de Vadim flutura prin fața tribunei de la care vorbea Băsescu un banner care îl înfățișa pe acesta cu pumnii încleștați de gratiile unei celule. Cred cu tărie că astfel de lucruri pur și simplu nu se mai pot întâmpla cu Iohannis președinte, chiar dacă prin Parlament se vor mai vântura alți Vadimi. De asta cred că începe o perioada care va fi altfel.
După mine, și discursul lui Iohannis a fost altfel. Un discurs de șef de corporație, cu enunțarea obiectivelor, a metodelor de a ajunge la ele, a timpului necesar pentru atingerea lor. Așteptări versus rezultate. Obiective ambițioase versus obiective realiste și de atins. Evaluări intermediare. Priorități. Întrebări simple și directe: “ Cu toții spunem de ani de zile: educația este o prioritate; vrem reforma sistemului sanitar; vrem un sistem de pensii care să ne asigure o viată decentă. Deși afirmăm cu toții că ni le dorim, de ce, totuși , nu le avem ?” Stăteam și mă întrebam ce o fi în mintea celor care ascultau aceste lucruri. Cred că unii chiar nu auziseră de astfel de noțiuni. Alții, cei mai mulți, le știau , dar teama de schimbare le sfâșie viscerele; mai bine așa cum e acum, să ne facem noi treburile și să facă alții , după noi, astea. Sigur că există și oameni sincer convinși că altfel nu se poate, dar sunt puțini. Va reuși Iohannis cu stilul si pragmatismul lui nemțesc să lărgească plutonul adepților schimbării? Va găsi pârghiile prin care să îi convingă ? Un manager trebuie să aibă abilitatea de a folosi, în funcție de situații , atât “ pull” cât și “push”. Nu știu de ce , dar am impresia că Iohannis , dacă este cazul, poate fi și dictatorial, ceea ce nu este tocmai rău dacă ai de a face cu oameni care nu se aliniază unor mari obiective publice doar fiindcă nu vor sau sunt leneși. Am văzut un președinte ales emoționat, chiar dacă a mascat destul de bine emoția. Una peste alta a fost bine. Ceremonia a fost decentă și dătătoare de speranță.
De partea cealaltă, un Băsescu care încheie zece ani de mandat. Mult prea mult pentru un președinte, și exasperant de mult pentru un președinte obositor cum a fost Băsescu. În zece ani a reușit o performanță tristă: să împartă lumea în admiratori și adversari. Culmea, pe cine întrebi, este ori la o extremă ori la cealaltă. Nu există indiferenți sau neutri când e vorba de Băsescu. Această situație este tot atât de păguboasă ca o societate din care lipsește conținutul, miezul , adică clasa de mijloc care ține sistemul bine închegat. Când vorbești de președinte , nu trebuie să fii nici exaltat, nici furios. Trebuie să fii doar neutru și să nutrești respect față de el , ca reprezentant al tău. Trebuie să ai acea liniste că acolo, este un om care are toate calitățile pe care tu le dorești pentru tine dar nu le ai – sau nu ești dispus să le irosești pentru așa ceva- și el este dispus să își sacrifice liniștea, nervii, timpul, chiar viața, pentru tine. Dar și tu i-ai dat ceva în schimb, ceva ce el ți-a cerut: votul tău, fără de care nu ar fi ajuns acolo unde a visat. Iar când președintele se adresează țarii, tu, cetățean, trebuie să iei aminte, în semn de respect, fără să îți impuna cineva asta. Ei bine, Băsescu a reușit să anihileze acest miez social și să îl pulverizeze către extreme: ori cu mine , ori adversarii mei. Din acest punct de vedere, mi se pare că acesta este cel mai mare deserviciu pe care-uneori inconștient- ni l-a făcut, alături de comportamentul de marinar scandalagiu și al dracului pe care l-a promovat, uneori cu o satisfacție sadică.
Începe o nouă eră. Cel mai mare beneficiu este că majoritatea oamenilor a început să aibă din nou o speranță. Nu este puțin lucru. După speranță, trebuie să se închege încrederea; încrederea că se poate. Într-o societate democratică încrederea și solidaritatea împing lucrurile înainte, așa cum într-o dictatură frica și dorința de supraviețuire pot face uneori minuni. Să nu cădem în capcana de a pretinde că Iohannis nu are voie să greșească. Oamenii pot greși-la orice nivel- și trebuie încurajați să nu se teamă de a face greșeli. Totul este să nu faci greșeli ireversibile sau cu intenție. Sau să nu devii consecvent în a face greșeli, cum a făcut din păcate Băsescu. Cariera sa politică nu s-a sfârșit nicidecum. Dar de acum înainte, va juca în altă divizie. Și nu știu de ce, dar am aproape certitudinea că oricât de tare a fost Băsescu, steaua sa a apus. Consecvent cu păcatele lui, acest pirat politic care odată cutreiera mările lumii, era spaima corăbierilor și ancora triumfător în cele mai mari porturi gata să se ia la harță cu oricine, va sfârși într-un mic și neînsemnat port, unde, la clubul marinarilor, va povesti hohotind cu un rom în față și un trabuc între dinți isprăvile lui de vitejie din vremurile de glorie.
About the author
