Fac parte dintre aceia care, atunci când alegerile prezidențiale cad peste popor ca o maladie (am parafrazat începutul unui roman celebru al lui Petru Popescu), sunt pus în situația de a alege între rău și mai rău. Și, bineînțeles, încerc să aleg răul cel mai mic, încadrându-mă în zicala populară “rău cu rău, dar mai rău fără rău”.
Peste două luni se încheie al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Se termină zece ani cu Traian Băsescu președinte și nu îmi vine să cred. Suntem cu zece ani mai bătrâni, și eu și el. Ce s-a întâmplat cu noi timp de zece ani ? Am în minte toate momentele importante cu el ca președinte și cu mine ca alegător. L-am votat in 2004 și la suspendarea din 2007. Nu l-am mai votat in 2009, dar nu l-am votat nici pe Geoană. Am votat însă pentru el la suspendarea din 2012 fiindcă acțiunea aproape militară a USL-ului asupra instituțiilor statului mi s-a părut nepermisă. În toți acești ani am devenit fără voie-ca mulți dintre noi – un soi de psiholog anonim al lui Băsescu, evident cu concursul presei care timp de zece ani ni l-a vârât în cap chiar dacă noi strigam cât ne țineau puterile: “Mai lăsați-ne în pace cu el!” Însuși Băsescu, cu parșivenia lui politică binecunoscută, spunea către presă cerând să mai fie lăsat în pace: “Ați săturat lumea de mine!”
Toate acțiunile lui Băsescu în acești zece ani au completat treptat, ca un joc de puzzle, tabloul psihologic pe care mi l-am construit despre el. I s-a spus “animal politic”, “asasin politic”. Vechiul său dușman, Dinu Patriciu, l-a numit “carnasier politic”. Sunt de la malul mării, și am cunoscut și cunosc mulți navigatori. “Vaporenii”, cum li se zicea în anii `60. Din această cauză nu m-au mirat multe fapte din comportamentul lui Băsescu, fapte care pe alții i-au siderat. Peste structura lui psihologică personală de scorpion – periculos, parșiv, gata să-ți bage cuțitul în spate fără să stea pe gânduri dacă e nevoie, neîncrezător în nimeni, autocrat până la tiranie, mincinos atunci când trebuie să obțină ce vrea, disciplinat, puternic, versatil, răzbunător – așadar peste toate acestea, s-au suprapus însușirile tipice de marinar: curaj, gata să facă față unei încăierări dacă e cazul, băutor strașnic, bișnițar, dotat cu o rezistență fizică și mai ales psihică de speriat, emoțional (poveștile cu marinarii care beau și plâng în mijlocul oceanului când își amintesc de casă sunt adevărate). Un adevărat “pirat politic”.
În mod indiscutabil, Traian Băsescu rămâne, cel puțin până în acest moment, cea mai puternică personalitate politică din ultimii 25 de ani. Nu se poate să nu îi recunoaștem calitățile native de politician de excepție, pe care, cu consecvență, determinare și luciditate le-a pus în practică. Pe plan politic intern, a manevrat, învârtit, păcălit, amețit, șantajat și uneori aproape și-a hipnotizat atât acoliții cât și adversarii politici pentru a-și atinge obiectivele. Capacitatea sa de a convinge mulțimile și de a se plia pe “limba poporului” este de necontestat. Pe plan extern, a avut răbdarea de a învăța și a intuit corect direcția țării, iarăși cu acea însușire tipică de marinar care are simțul de a sesiza corect țărmul unde trebuie să ancoreze, pentru a nu zdrobi corabia.
Una din cele mai grozave însușiri ale lui Băsescu este însă capacitatea sa de a se replia rapid, în orice situație. Îmi aduc aminte perfect de povestea dintre cele doua tururi de scrutin ale campaniei prezidentiale din 2009; povestea cu pumnul dat copilului. Gestul s-a petrecut cu adevărat și ar fi putut să îl coste președinția, dar până să intre în acțiune aparatul de campanie care să producă dovezile că este un trucaj cinematografic, este de remarcat capacitatea formidabilă a lui Băsescu de a se stăpâni în momente cheie. Să reamintim faptele de atunci:
Răposatul Dinu Patriciu apăruse la Antene cu o seară înainte și relatase în calitate de martor la eveniment, că în campania din 2004, Băsescu a lovit un copil. A doua zi, seara, Băsescu este invitat în direct la Realitatea în emisiunea lui Răzvan Dumitrescu și la un moment dat, este pus față în față cu filmul care se derula în direct la Antene. Adversarii săi știau că dacă îi lasă timp, Băsescu se repliază ca un șarpe și au mizat totul pe șocul pe care îl va avea atunci când, neavertizat, va fi pus în direct în fața unei dovezi zdrobitoare, înregistrată pe pelicula. 99 la sută din politicienii noștri s-ar fi pierdut în fața unei astfel de situații, mai ales când ești luat “ca din oală”. Ei bine, Băsescu a avut un comportament aproape normal, ceea ce a dovedit încă o dată însușirea lui neobișnuită de stapânire de sine și rezistență psihică.
Am privit atunci de multe ori acel filmuleț. Am constatat că în el se regăsesc multe din însușirile lui Băsescu relatate mai sus. Extenuat de efortul considerabil al campaniei, nervos, iritat de situația în care intrase fiindca el însuși îl încurajase pe puști să vorbească la microfon, femeia isterică care striga, toate acestea l-au făcut să își piardă pentru o clipă cumpătul. Cu un gest de cobră l-a pocnit scurt pe puști uitându-se în altă parte. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă, și aproape nimeni nu a băgat de seamă. Pentru asta îți trebuie: curaj (știa bine unde se află și cine e), nemernicie (să dai “o bucată” unui copil de 10 ani), spirit răzbunător (puștiul îi stricase regia), calitatea de mincinos (să negi oricând, dacă cineva care a văzut ți-ar fi reproșat), adică tot ce este Băsescu însuși.
Acesta este omul. Nu are un picior din os de balenă precum celebrul capitan Ahab, dar are un ochi ciudat. Are ca și Ahab, o cicatrice pe obraz, care se poate să o fi căpătat în vreo încăierare într-o cârciumă de port. A vrut ca și Ahab, să doboare monstrul. Pe Moby Dick. Sistemul ticăloșit. Pentru asta nu a ezitat nici o clipă, când a fost cazul, să își înece corabia, echipajul, totul. Dar acum, la finalul celor zece ani, își dă oare seama căpitanul Băsescu de faptul ca întocmai ca și căpitanul Ahab, și el și monstrul sunt la fel? Înainte să se urască de moarte, s-au admirat reciproc, au folosit mijloace ticăloase asemănătoare să își răpună dușmanii, au semănat teamă împrejur și au devenit de-a dreptul obsedati în mod paranoic unul de celălalt.
În romanul lui Melville, căpitanul Ahab ucide monstrul și se duce cu el în adâncuri înlănțuit de frânghiile harpoanelor. Ce s-a întâmplat însă, în lungul roman de zece ani al vieții noastre cu Băsescu și monstrul lui?
About the author
