Vineri seară am fost la Hard Rock Café. Au concertat The R.O.C.K. Romania AC/DC Tribute Band. Atmosferă excelentă ca de obicei. Fiind un rocker care se apropie de 60 de ani, m-am simțit fericit să văd oameni de toate vârstele, de la 8 la peste 60 de ani; părinți veniti cu copii, tineri frumoși și civilizați, fără fasoanele pe care le vezi în cluburile de fițe; barmani veseli și drăguți care simt muzica rock, prețuri de bună cuviință, ce mai, chiar frumos. Iar cei de la The R.O.C.K. au fost o revelație grozavă, cel puțin pentru mine. Cred că băieții ar putea concura pentru cel mai bun AC/DC Tribute Band. Piesele au sunat excelent, iar anumite părți erau imitate la perfecție. Până la urmă, decât să fii un original mediocru, mai bine ești un imitator perfect al unui titan. Ascultându-i, m-am întors în timp în ziua de 16 mai 2010 la concertul AC/DC din Piața Constituției și m-am gândit să fac un “remember” al acelui excepțional concert pentru cei care l-au văzut, dar și un cadou “ literar” pentru fanii AC/DC care nu au putut ajunge la acel concert.
La ora 21 fix începe nebunia. Pe ecranul uriașei scene se deruleaza filmul animat al tour-ului. Publicul este extaziat de această intrare în scenă a trupei AC/DC. Ecranul se desparte în două parți și în mijlocul scenei apare o locomotivă în mărime naturală prăbușită, care fumegă și sugerează deraierea trenului din filmulețul animat. Angus se ivește surprinzător, de la capătul acelui pinten lung de scenă într-un foc mitraliat de artificii și aleargă către scena mare în pasul lui săltat. Am marele noroc să fiu chiar lângă acel capăt al scenei și mai ca nu îmi vine să cred că îl pot vedea atât de aproape; îmbracat în celebrul costum de școlar de care nu s-a despărțit de când a început să cânte. Piesa de început a concertului, “Rock `d Roll Train”. Urmează “Hell Ain`t a Bad Place to Be”. Slavă Domnului că nu plouă. AC/DC în România ! De necrezut! Deși i-am văzut anul trecut în martie la Budapesta în sală, mă felicit că sunt aici. Un concert AC/DC în aer liber e cu totul altceva. Piesele se succed una după alta, câteva din albumul “Black Ice”, celelalte vechi.Vine “The Jack” și Angus își face numărul lui de strip-tease. La fel cum l-am văzut de atâtea ori în concerte pe DVD. E destul de răcoare afară, cam bate vântul, dar el își face numărul. Își începe alergarea pe scena lungă în faimosul duck-walk pe care nu îl poate imita nimeni oricât s-ar strădui. Publicul se bucura enorm și participă la spectacol cu frenezie. Angus se rupe de la mijloc de parcă ar fi cuprins subit de crampe. Câtă energie poate fi în acest copil de 55 de ani. A declarat de mult că el nu cântă la chitara pentru a fi cel mai bun chitarist, ci pur si simplu pentru că îi place să cânte la chitara lui. Și asta se vede. El și instrumentul său par că sunt inseparabili. Solistul Brian Johnson îi ține tira. La “Hell`s Bells” parcurge în fugă scena lungă și se agață de funia clopotului uriaș coborât special pentru această piesă. Malcolm Young nemișcat ca de obicei și cu o expresie concentrată, aproape disperată. Basistul Cliff Williams sobru , cu pletele lui blonde , parcă ar fi un wrestler.Toboșarul, Phil Rudd, ca un metronom, dum-dum, dum-dum, cu fața lui inexpresivă si veșnic cu țigara în gură. Începe “Let There be Rock” și Angus parcă a înnebunit. Este o piesă cu un ritm nebun care ține 12 minute și în care Angus face cu chitara lui lucruri de neînchipuit. Vine din nou la capătul scenei și se apleacă să salute publicul. Este atât de aproape de mine încat nu imi vine să îmi cred ochilor. Am senzatia că la un moment dat, pentru o fracțiune de secundă, privirile chiar ni se întâlnesc. Are un zâmbet ciudat, de alien. Există un film de Steven Spielberg , “Intalnire de gradul trei”; în finalul acelui film, un extraterestru salută pământenii și pe chip îi apare un zâmbet. Un zâmbet trist, de ființă inteligentă care sugerează ceva de genul “vă iubesc, dar eu sunt din altă lume”. Cam așa zâmbește Angus la noi. Spre uimirea publicului, o platformă mecanică se ridică și acest omuleț extraterestru se profilează la cațiva metri înălțime pe fundalul Casei Poporului sub cerul violet. Pentru o clipă îmi trece prin minte că dacă Nicolae Ceaușescu ar trăi acest moment în care AC/DC cântă în fața construcției lui de suflet , ar avea pe chip acea rară expresie de uimire pe care am văzut-o când era in vizită în Coreea de Nord și acei comuniști cretini îi organizaseră un spectacol în care un ansamblu coreean cânta perfect muzică populară românească. Ceaușescu nu era ușor de impresionat, dar pentru cine va vedea vreodată acea secvență, nu se poate să nu remarce acea expresie tâmpă, de uimire totală, cu gura căscată și privirea-acea privire de viezure a lui Ceaușescu-fixă, ca a unei statui de ceară.
Angus se tăvălește parcă cuprins de streche, se ridică, se mișcă dezarticulat . Pentru cei care mai obișnuiesc să meargă la țară, probabil că le este familiară imaginea unei turme de capre în care un ied nărăvaș încearcă să meargă într-o direcție dar picioarele fragile nu îl ajută, se impleticește, și se duce în altă parte. Exact așa se mișcă acest om uimitor, neuitând însă nici o clipa să tragă de corzile chitarei lui din care scoate niște sunete incredibile. Un minut de pauză pentru bis, după care urmează “Highway to Hell”, piesa veche a lui Bon Scott, apoi finalul cu “For Those About to Rock-We Salute You”. EXCEPTIONAL. Este ora 23 fix, fix. Două ore de vis . Ceea ce este de salutat este respectul total pentru public, pentru orice public, indiferent de concert. Adică nu în Germania altfel și în România altfel. Asta înseamnă profesionism adevărat.
Publicul este fericit. Nici nu se poate altfel. Am avut parte de un concert de exceptie. AC/DC rămâne o mare trupă rock care mai poate fi încă văzută în megaconcerte dupa 35 de ani de când au explodat în lumea muzicii rock.
Cei care iubesc muzica lor, mai au șanse să îi vadă. În altă parte, desigur, sau de ce nu, poate chiar din nou in România.
About the author
