Stau și privesc la televizor la acest bărbat de 40 de ani, înalt, cu șoldurile cam mari, cu mers legănat și cu bretonul caraghios ca de școlar de clasa a IV –a. Faptul că este imberb nu face decât să confirme ipoteza că imberbii sunt imaturi. Ponta ține cu tot dinadinsul să nu se sustragă regulii generale și se comportă ca un școlar, care deși a crescut fizic mai repede decât colegii lui de clasă și ar putea fi luat ușor ca fiind in clasa a VIII-a, face șotii de școlar de clasa primară. Când te uiți mai atent, te dumirești : “A, stai, că ăstuia nici nu i-au dat tuleii, e copil incă, nu s-a maturizat”.
Cu toții am avut in școala generală asemenea modele de colegi. Câte unul crescut mai repede fizic, obligatoriu purtând ochelari din pricina miopiei, căruia statura i-a dat repede un argument de superioritate pe care ținea să și-l manifeste tot timpul asupra celorlalti; fie provocându-i pe unii mai slabi pentru ca apoi să ii trânteasca într-o luptă peste băncile din clasă, fie persiflându-i pe alții-tot mai slabi ca el-știind că aceia nu îi vor răspunde dacă nu vor să riște o trântă cu el; mereu povestindu-le celorlalti despre el, despre cum a făcut el asta sau cealaltă; mereu alcătuind el echipa de fotbal a clasei; întotdeauna încercând să facă glume numai el, chiar și cu învațătoarea sau diriginta spre admiratia colegilor mai naivi sau mai slabi de înger și spre enervarea celor care nu ii sufereau comportamentul de șef al clasei. Câteodata însă, acest școlar se intampla să fie înfruntat de câte un coleg curajos care nu avea nici statura lui, nici imaginea lui de șef: un coleg care venea din câte vreo mahala, unde vedea multe si învațase cum se supraviețuiește fără prea mari pretenții. Un bad boy. Atunci, școlarul nostru hipertrofic cu capul rotund si mare și cu breton caraghios bătea in retragere ascunzându-se in spatele celorlalti. După ce totul se termina, nu ezita însa să își convingă admiratorii că nu i-a fost teamă nici o clipă de adversar, că de fapt nu a vrut să iși pună mintea cu el, etc. Cred că oricine vrea sa facă o incursiune în memorie poate să descopere acest model de coleg de școală.
Ei bine, nu pot să îl disociez pe Victor Ponta de acest model. Glumele lui prostești și lipsite de tact, dorința lui de a fi primul, emfaza cu care spune mereu :” eu, ca prim-ministru, eu sunt primul- ministru, atat timp cât sunt eu prim- ministru”, teama pe care o are atunci când este înfruntat de unul care îi arată fătiș că nu se teme de el (Băsescu, colegi de partid gen Vanghelie, unii jurnaliști, etc.), dispozițiile pe care le dă cu o seninătate uluitoare proprie incompetenților (“ să se facă” , “vreau ca până maine să faceți “, “domnule ministru , vă rog să vă ocupați”, etc.) în legătură cu probleme complicate pe care însuși el nu ar fi în stare să le rezolve, în sfârșit , toate acestea sunt suficiente pentru a-i pune cu ușurință eticheta de imatur, lăudăros, mitoman, reactiv și avid de putere. Însuși Mircea Geoană, fostul lui șef, l-a catalogat ca având “apucături tiranice si o cumplită lipsă de caracter”. Însă cea mai recentă însușire a lui care pare că a stat cumva ascunsă până acum și a izbucnit cu furie este demagogia. Cred sincer că este pe cale să se nască cel mai mare demagog naționalist pe care l-am avut in ultimii 25 de ani. Uitați-vă la discursurile lui, mai ales la cele de campanie: frazele goale curg din el spre mulțime, promisiunile fără nici un fel de acoperire se țin lanț, cuvintele alunecă spre un patetism ieftin iar din loc în loc este punctat puternic accentul naționalist periculos și pervers, aproape identic cu cel al lui Ceaușescu (“dreptate socială până la capăt”, “sunt alături de cei mulți și deznădăjduiți”, “mândri că suntem români”, “spuneți-mi ce să fac pentru voi si fac”, “e suficient să spui <Fă, Ponta>, și eu fac orice îmi cereți”).
Lucrul pe care l-a învățat însă Ponta cel mai bine, este cum să își croiască drum printre obstacole și să ajungă sus. Tot ceea ce el a făcut poartă amprenta superficialului. De fapt, marea sa abilitate este să se sustragă efortului truditorului onest care parcurge toate treptele nesărind nici una. Ponta țopăie abil ocolind obstacolele, valorifică orice ocazie, își face repede protectori sau aliați (inclusiv mezalianțe de familie) și ajunge la țintă, întotdeauna trișând. Asta denotă un caracter dubios dublat de o dorință de a ajunge în vârf care sperie de-a dreptul. Convine sau nu, este tipologia olteanului tribal care urăște mediul din care provine și care dorește cu îndârjire să ajungă șeful suprem al celorlalți ; repede, acum, să nu i-o ia altul înainte și să trebuiască să mai aștepte o tură. Și nu oriunde, ci la Capitală, acolo unde e puterea supremă.
Acum mai are o singură treaptă de urcat : președinția. Oricât s-ar strădui, nu își poate ascunde dorința asta, i se citește în privire prin lentilele ochelarilor. A vrut asta de la bun început, doar că el are o mare problemă. Ponta este un laș din fire și nu s-ar băga în ruptul capului într-o bătălie electorală directă. De fapt acesta și nu altul este motivul pentru care îl urăște cel mai tare pe Băsescu , care cu toate păcatele lui capitale a câștigat toate bătăliile electorale în care a intrat. Din cauza asta, Ponta i-a ținut in șah pe toți ai lui până să își anunțe oficial candidatura. După alegerile europarlamentare când alianța USD a obținut puțin peste 37 %, Ponta a dat partidului mutarea :” Dacă vreți să candidez, trebuie să mă asigurați că voi câștiga.” Din cauza asta, după europarlamentare, s-a declanșat toată această mobilizare generală. Îl susține tot aparatul de partid, aparatul executiv, majoritatea parlamentară, îl susține direct Ilie Sârbu, “socrul mic” , acest domn care deși afirmă că nu a fost niciodată comunist, este cea mai reprezentativă imagine a activistului de partid, de la limbajul dublu si zâmbetul fățarnic, până la purtatul sacoului pe umeri, întocmai ca activiștii din anii `60 care se doreau prin acest gest a fi populari in vizitele de lucru. Ilie Sârbu spunea public înainte de ruperea USL că i-ar plăcea să își vadă ginerele la Cotroceni “ dar deocamdată nu candideaza”. Și nu o spunea din postura unui socru pensionar ușor decrepit , ci din ditamai postura de lider al senatorilor PSD.
Stau si mă întreb ce s-ar fi ales de noi dacă providența nu ne-ar fi hărăzit norocul de a avea în această țară familii în care socrul mic să fie lider de partid și senator, fata europarlamentar iar ginerele prim- ministru si viitor președinte.
Asta mă poate face să strig: voi, Brătieni si Cantacuzini, Brâncoveni si Știrbei care vă dormiți somnul de veci sub lezpezile din bisericile noastre, nu fiți triști ! Această țară zămislește și azi familii ca ale voastre care vor face România Mare!
About the author
