Decizia finală în procesul lui Dan Voiculescu din data de 8 august a creat aproape instantaneu o fisură în societatea românească. Am putut vedea cu toţii cum jurnalişti, politicieni, analişti, figuri publice s-au plasat de o parte şi de alta a baricadei. S-a confirmat încă o dată patima veche care împarte societatea româneasca in momentele importante; am mai văzut asta cu prilejul mineriadelor, alegerilor sau referendumurilor de suspendare a preşedintelui. Lăsând la o parte pe jurnaliştii de la Antene, care evident că au înnebunit aşa cum se aștepta toată lumea, sau pe cei angajaţi cu simbrie să îl apere pe Voiculescu, m-a frapat atitudinea unor oameni de cultură care s-au perindat pe la Antene şi au condamnat sentinţa ca fiind una politică. Pană la urmă i-am inţeles şi pe ei. Să luăm de exemplu, comportamentul unora dintre actorii noştri din generaţia veche precum Draga Olteanu Matei, Dorel Vişan, Dorina Lazăr și alții ca ei. Aceşti oameni au trăit in comunism o viață frumoasă: adulaţi sau chiar veneraţi de public, respectaţi de autorităţile comuniste, cu un statut material mult peste medie şi cu o viaţă socială bogată. Este firesc să aibă nostalgiile lor şi la urma urmei preferinţele lor, mai ales că unii dintre au beneficiat de stipendii oferite cu generozitate de Fundația Voiculescu.
A existat însă o persoană a cărei atitudine a şocat pe mulţi. Ea se numeşte Lucia Hossu-Longin. Într-o intervenţie telefonică la Antena 3, această doamnă a spus niște lucruri de-a dreptul uluitoare. Ascultam şi credeam că visez. Îmi venea să sar din scaun şi să încep şi eu să strig, precum Petre Roman la mineriada din 28 ianuarie 1990 când liderii ţărănişti erau scoși din sediul lor de către mineri: “S-au demascat, s-au demascat!”. Cu o voce gravă, această doamnă a spus printre altele: “Antena 3, prin unele emisiuni realizate a fost ceea ce era Radio Europa Liberă pentru români în timpul comunismului. Torţionarii din jurul Laurei Codruta Kovesi vor da până la urmă înapoi.” Am un oarecare simţ regizoral şi fără să vreau, am constatat în timp ce vorbea că, dacă cineva ar vrea să facă o secvenţă de film despre anii `50, Lucia Hossu-Longin ar putea să interpreteze cu succes un soi de femeie- comisar al poporului fără să se chinuie prea mult; trebuie să fie doar ea însăşi.
Mi-am cumpărat demult setul complet de DVD-uri cu “Memorialul durerii”. Cănd am să privesc însă la vreunul din ele, jur că voi trece peste secvenţele în care apare Lucia. Voi urmari doar pe acelea cu mărturiile acelor oameni excepţionali care au pătimit tocmai pentru ca Lucia să poată spune la televizor acele lucruri îngrozitoare fără să i se întâmple nimic. Lucia i-a ucis pe acei oameni încă o dată, întocmai ca o văduvă neagră, după ce le-a dat speranţa că adevărul despre atrocităţile comunismului va ieşi la iveală odată și odată.
Mă consider un bărbat educat şi cu bun simţ. Dar dacă aş mai auzi-o vreodată pe Lucia vorbindu-ne despre ororile lagărelor comuniste, cred că din adâncurile fiinţei mele se va ridica un tsunami de misoginism amestecat cu dezgust și i-aş spune cu sete, în faţă , celebrele cuvinte pe care Ilie Moromete i le spunea nevesti-sii când aceasta sărea calul: “Mai du-te, fă, d-acilea!”
About the author
