2023 (2)

Am asteptat discursul in direct al lui Putin. Dupa vreo zece minute am inchis televizorul si am plecat din casa. Am simtit aproape la propriu cum minciuna ordinara, minciuna aia groasă de tip bolșevic iese din ecran aidoma unei toxine mortale, umple camera, iese prin pereți si se raspandește in exterior, formeaza un nor ideologic radioactiv si otrăvește cerul, umple plămânii si mintea imbecililor, nostalgicilor care inca il slăvesc pe Stalin, ticăloșilor plătiți care nu cred o iotă din ce spune sceleratul ăsta dar sunt vânduți Diavolului si propagă mai departe nebunia asta doar pentru bani.

Mi-a venit in minte o replica dintr-un film bun:

“Cel mai mare truc al Diavolului este sa ne convinga ca el nu există.”

Radioul merge la mine acasa incontinuu, televizorul când si când.

Il ascult pe Iohannis la radio vorbind la vizita Maiei Sandu.

Cuvintele lui se izbesc de mine si ricoșează ca dintr-un perete de plumb prin care se spune ca nu trec nici radiațiile radioactive. Mă concentrez la ce spune, degeaba. Ma consider un om suficient de sensibil ca sa intru in vibratie cand aud un lider politic vorbind. Ultimul exemplu a fost la discursul lui Biden de la Varșovia când la un moment dat am facut abstractie de faptul ca Biden este presedintele SUA si am incercat sa imi imaginez ca este un om obișnuit. Forța cuvintelor, limbajul simplu si penetrant, intonația, expresia feței, privirea, nu puteau sa nu te impresioneze, exact asa cum un om simplu intervievat pe strada de un jurnalist, un om care vorbeste direct, nesofisticat, iti atrage atenția.

Charisma unui om politic este o cerinta obligatorie, de asta lumea s-a plictisit pana la vomitiv de politicienii noștri.

Revenind la Iohannis, peste atitudinea lui de aisberg, rece, distant, lipsit de empatie, etc., s-a mai adăugat si eșecul sau major in marile probleme naționale. Bun, sa zicem ca in primul mandat a avut piedici politice. Dar in al doilea? A avut totul in mână, degeaba.

Pentru cei care au varsta mea, readuc in memorie vara anului 1990 cand la 1 noiembrie urma sa intre in vigoare “liberalizarea preturilor”. Din magazine disparea totul din vechile stocuri de productie comunistă. Atunci, Stolojan, care era ministru de finante aparea in fiecare seara la televizor si explica poporului de ce se va scumpi salamul. Atentie, nu vorbesc de cine era Stolojan (majoritatea nici nu stia cine fusese Stolojan inainte de ‘89) si ce a devenit dupa aia. Vorbesc de cat de importanta este comunicarea unui lider politic. Auzeam la alimentara babe si moși spunand:” Așa a zis domnu’ Stolojan!”

Singurul lucru corect pe care l-a spus dulapul de la Cotroceni ieri a fost ca rahații nostri de politicieni s-au trezit brusc din adormire pentru a aduna capital politic tunând si fulgerând in problema canalului Bîstroe!

Carevasazică, toți liderii politici ai planetei sunt alaturi de Ucraina iar pe noi ne fute grija de Delta Dunării! Nimeni nu sufla o vorba de jaful facut in Deltă de 30 de ani incoace, sau de faptul de Bogdan Olteanu, ditamai presedinte al Camerei Deputaților a luat spaga un milion de euro de la Sorin Ovidiu Vantu ca sa il puna guvernatorul Deltei pe alcoolicul Liviu Mihaiu.

Imi vine in minte finalul unui act din “O scrisoare pierduta” cand Tipatescu iese din scena spunand: “ Ce lume, ce lume, ce lume!”

Cred ca am mai pus odata asta dar mi-a revenit in minte când au aparut niste postări despre faptul ca ieri, 5 martie, s-au implinit 70 de ani de când a crăpat cel mai mare tiran al secolului trecut, I.V. Stalin.

Cu ocazia asta am vazut ca aproape vreo 45% dintre ruși, potrivit unor sondaje, il socotesc azi pe Stalin un erou. In multe orașe s-au adunat grămezi de ruși care au depus flori la statuia lui.

Si iarăși m-am gândit la cum îngăduie Dumnezeu ca acest om caruia i se atribuie milioane de victime inainte de începerea războiului sa fie socotit un erou dupa 70 de ani de când a crăpat. Am vazut o gramada de documentare, am citit câteva cărți despre el si vremea lui, am stat de vorba cu oameni care au facut ani buni de Gulag sovietic; si cu toate astea, rușii- copii sau nepoti ai milioanelor de tați, mame, bunici exterminati de sceleratul asta imbracat mereu in manta militara, cu șapcă bolșevică trasă pe ochi si cu rânjetul ăla de lup fioros- il elogiaza si astăzi.

Astfel mi-am readus aminte de cuvintele de mai jos. Așa e nația asta, orice am spune, așa a fost si așa va fi mereu.

Dacă filmul executarii de catre rusi al acestui prizonier de razboi ucrainean este real, atunci, dincolo de cruzimea demna de documentarele despre al doilea razboi mondial, ei bine, atunci intr-adevar viata bate filmul.

Exista o secventa impresionanta in filmul “Evadare din Sobibor” in care din vagoanele sosite in lagar coboara evreii deportați: femei, copii, batrani, barbati coboara pe peron, fiecare cu cate o bocceluta in mana. Pe peron, soldați germani cu câini lupi, gardieni care urla si dau ordine multimii pestrite de evrei deportati sa se alinieze pentru a incepe selectia. Un batran coboara incet din vagon, ignora urletele gardienilor, se apleaca, ia de jos un pumn de praf, il arunca in vant si ii spune gardianului privindu-l cu un dispret imens: “Asa o sa va risipiți in vant, ca praful ăsta!” Gardianul scoate pistolul si il împușca in cap.

Ei bine, oricat s-ar strădui cel mai bun regizor- fie ca il cheama Spielberg sau Tarkovski- sa găsească cel mai bun actor si sa ii dea toate indicatiile si explicatiile ca sa poata sa isi construiasca aceasta expresie si privire inainte de a fi executat de niste soldați demenți, ii va fi imposibil. Așa ceva nu se poate interpreta de nimeni.

Aceasta fotografie va ramane in istorie alături de cele ale marilor eroi știuți sau anonimi.

Nu am nimic cu armata noastră; ba chiar respect armata ca primă instituție de forța a oricărei țări.

Am ce am cu năravurile multora din armata fie ei si generali dar mai ales sindicaliști.

De ani de zile apare in prim plan cand vine vorba de drepturile militarilor un individ pe nume Mircea Dogaru. Omul este, cică, seful Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate. Un politruc mizerabil care are de a face cu armata cum am eu cu gătitul. Un fost absolvent de istorie-filozofie in vremea ceaușismului, pripășit pe la un Institut de cercetare militara si apoi ajuns mare sef de sindicat. Apare la televizor, pe canalele abjecte de propaganda rusa, guraliv, impertinent, cu declaratii scandaloase si ridicole si are un tupeu de speriat. Recent, de cand cu scandalul pensiilor speciale s-a dus in comisia de aparare spunand cat de nedrept e sa te atingi de pensiile militarilor, ca aceasta masura va duce la distrugerea armatei si atunci “cine o sa puna obuzul pe teava, cine o sa se lupte cu Putin?” zicea ipochimenul.

Am facut 9 luni de armata la TR in ‘75-‘76 la o unitate de tancuri de langa Targoviste. Nu stiu cum e acum in armata dar atunci era cea mai absurda, corupta si inutila institutie prin care trecea vrand-nevrand orice tânar. Un loc unde am trait cele mai ridicole, absurde si neinchipuite situații, un loc unde consumul de alcool la toate nivelurile ierarhice era de departe inaintea celui pe care l-am intalnit mai tarziu pe șantierele si combinatele patriei unde am lucrat ani buni.

Armata aia ne-a invatat pe multi dintre noi la rele, pe noi, cei veniti inocenti de pe bancile liceului. Acolo a fost primul decantor al caracterelor; acolo au devenit mulți dintre noi mici ticalosi, hoti mărunți, turnători sau slugarnici pentru o pereche de izmene sau bocanci noi. Culmea este ca aud de unii din astia dupa cinzeci de ani cum au devenit mari ticalosi, mari briganzi, mari cabotini.

Azi, cred, o aud pe graseiata Alinuta Gorghiu cum ii lua in Parlament apararea lui Ciuca despre care unul din Opozitie zicea ce pensie militara are.

“Este nepermis sa vorbiti asa despre un general care a fost in teatrele de operatiuni din Afganistan si Irak” zicea madama.

Bai, sa fie; atat s-a rostogolit chestia asta de parca Ciuca ar fi Patton, MacArthur sau macar John McCain.

Asa ca atata vreme cat drepturile armatei vor fi reprezentate de indivizi ca Mircea Dogaru imi va ramane in minte armata aia făcută de mine acum 50 de ani cand permisia in oras costa o sticla de votca sau un pachet de Kent, cand “instrucția” era o bataie de joc demna de gardianul din cartea lui Marin Preda care explica cum cosorul lui Moceanu “are o parte lem- noooasă si o parte fe-roooasă”, la înjurăturile locotenentilor cand nu bateam pas de defilare sau la pedepsele sau arestul pentru lucruri închipuite si absurde doar fiindca vreun maior tâmpit se sculase mahmur in dimineata aia.