Pentru mulți dintre oamenii care au trecut printr-o companie multinațională și nu numai, este cunoscut probabil celebrul Principiu al lui Peter: “În orice ierarhie, fiecare angajat tinde să urce până la nivelul lui de incompetență.” Cartea “ Principiul lui Peter” apăruta la noi prin 2000 – păcat că nu a mai fost reeditată – oferă o radiografie rece a sistemelor ierarhice și a infailibilității acestui principiu fundamental. De regulă, orice om este implicat într-o ierarhie – adică o organizație unde membri ei sunt clasificați după funcție, rang sau clasă – indiferent dacă vorbim despre viața socială, economie, biserică, educație sau politică. Ei bine, autorii cărții demonstreaza fără putință de tăgadă faptul că în orice ierarhie, competența profesională te face apt pentru promovarea pe o nouă treaptă a ierarhiei, dar ultima promovare a oricui va fi de pe un nivel de competență pe unul de incompetență. Munca propriu -zisă în orice ierarhie – spune Peter – va fi îndeplinită de acei membri ai ierarhiei care nu și-au atins încă nivelul de incompetență.
Probabil că înfierbântarea clasei politice și a electoratului pe ultima sută de metri a campaniei prezidențiale m-a făcut să asociez acest principiu cu ceea ce se întâmplă cu politicienii noștri. Dincolo de faptul că sunt în stare să pun pariu că majoritatea politicienilor noștri habar nu are despre acest subiect, cred că politica noastră este ierarhia unde acest Principiu al lui Peter este la el acasă; nu cred să existe o alta ierarhie unde incompetența să fie mai generalizată decât în sistemul politic românesc. Cauza, în primul rând, este inexistența unui sistem profesionist de recrutare și selecție. Acum câtva timp , Traian Băsescu spunea că după expirarea mandatului, va cere noului partid în care va activa – adică PMP – să înființeze un department de Resurse Umane care să selecteze pe cei care vor să devină membri ai acelui partid; cam tarziu, dragă Traian ! Prin asta, nu faci decât să recunoști faptul că timp de 25 de ani, corpul politic a fost format din indivizi care dincolo de însușirile lor de comportament defectuoase – mincinoși, ariviști, lacomi, necinstiți, coruptibili, neserioși, egoiști, etc. – nu au avut nici o competență politică pentru a face politică, sau dacă au avut cumva o competență profesională anterioară, prin accederea în politică și-au atins nivelul de incompetență. Dacă pentru liderii noștri politici este o noutate faptul că succesul oricărei organizații pleacă de la un sistem profesionist de recrutare si selecție, atunci nu are rost să discutăm despre o reformă a clasei politice. Numai dacă luăm în considerare cele trei exigențe pe care Jack Welch le consideră a fi obligatorii și minime – înaintea celor de competența profesională – pentru orice aspirant care intră intr-o ierarhie pornind de la nivelul basic, și anume integritatea, inteligența emotională și maturitatea, putem să ne facem o idee despre cât de departe sunt politicienii noștri de cerințele minime ale unei cariere politice.
Să încercăm sa aplicăm acum acest principiu celor doi candidați la alegerile prezidențiale de peste o săptamână. Să începem cu Victor Ponta. Nu este nici un dubiu că Ponta nu a strălucit prin competență în activitatea sa de procuror. O dovedesc cele câteva dosare banale pe care le-a instrumentat. În schimb, prin intrarea în politică, la prima vedere, se pare că, competența dovedită pe o anume treaptă l-a promovat pe următoarea și tot așa; de la șef al TSD, a ajuns șef al corpului de control al lui Năstase, apoi a ocupat diferite funcții în partid, apoi ministru, apoi șef de partid, prim-ministru și acum aspirant la funcția de președinte. Aceasta fiind cea mai înaltă și ultimă pozitie in ierarhia sistemului politic, conform Principiului lui Peter, înseamnă că Victor Ponta se pregătește să își atingă nivelul de incompentență. Așa să fie oare? Eu cred că nu. Eu cred că Victor Ponta și-a atins nivelul de incompetență de mult, dar a mascat asta atât de bine încât a indus în eroare și principiul însuși. A făcut asta țopăind abil dintr-o treaptă în alta a ierarhiei înainte ca sistemul să înțeleagă că el este profund incompetent. Victor Ponta a realizat imposibilul: a sărit dintr-o treaptă a incompetenței în alta, parafrazând astfel o vorbă de duh a lui Churchill: ”Succesul înseamnă abilitatea de a sări din eșec în eșec cu zâmbetul pe buze.”
De cealaltă parte, Klaus Iohannis. Și el se pregătește să își atingă probabil nivelul de incompetență. Există însă o diferență majoră: omul atacă următoarea treaptă a ierarhiei politice de pe o treaptă de competență dovedită: aceea de primar al Sibiului. Cred că numai oamenii proști sau de rea-credință nu recunosc faptul că Iohannis este unul din cei mai competenți și eficienți primari de mari orașe pe care i-a avut România post revoluționară.
În încheiere, un posibil răspuns la o dilemă care ne bântuie pe toți; de ce oamenii competenți, serioși și integri nu intră în politică pentru a înlocui actuala clasă politică incompetentă și coruptă? Toată lumea face referire la citate gen Platon: ”Una din pedepsele pentru refuzul de a intra în politică este că vei ajunge să fii condus de inferiorii tăi.” Evident că prin inferiori, Platon întelegea mai puțin competenți decât tine. Iată însă că realitatea zilelor noastre contrazice aceste vorbe. Iarăși revin la cartea “Principiul lui Peter” în care se demonstrează negru pe alb că într-o ierarhie, “supercompetența este mai nedorită decât incompetența”; acest aparent paradox a fost numit de autori “exfoliere ierarhică”. Și așa, avem răspunsul la o groază de exemple în care unii oameni competenți care au fost atrași în politică , dupa ce au dat curs acestei invitații cu bună credință, au fost uluiți să constate când au ajuns acolo, că nivelul lor de competență raportat la marea de incompetență din jurul lor i-a făcut indezirabili și în scurt timp au ajuns , sau li s-a dat de înțeles să renunțe deși erau animați de cele mai bune intenții. Dacă într-o ierarhie tipică , atât incompetenții cât și supercompetenții se află în pericol de a fi concediați, ei bine, în ierarhia politică românească, incompetenții sunt preferați supercompetenților. Aș îndrăzni să spun că politica românească este și aici originală fiindca a inventat “exfolierea ierarhică parțială.”
În consecință, în 16 noiembrie avem de ales între două rele : una , evidentă, de incompetență perpetuuă dovedită, dublată de un comportament dubios și periculos, cealaltă, de posibilă incompetență viitoare precedată însă de o competență afirmată și necontestată. Până atunci, îi indemn pe alegători să citească “Principiul lui Peter”. Mai este timp de reflecții și schimbări de opțiuni.
About the author
