De vreo trei săptamâni, aproape jumătate din bucureșteni au probleme cu apa caldă menajeră. Primarul a dat vina pe Consiliul General al Capitalei, acesta l-a acuzat pe doctor că minte, apoi, și unii și alții s-au răstit la RADET, care la rândul său s-a disculpat invocând nu știu ce clauze contractuale. Jurnaliștii s-au repezit în cartierele din sectoarele văduvite de apa caldă zile în șir și au început să intervieveze locatarii. Aceștia au început să se plângă, pe bună dreptate, că au facturile plătite și încălzesc apa la aragaz. Nu știu de ce, dar sunt convins că 70 la sută din oamenii care apăreau în reportaje fac parte din cei 60 la sută care, potrivit sondajelor, afirmă că era mai bine înainte de 1989. Iată un prim nonsens: toată lumea știe că înainte de `89, apa caldă era un lux, ca atâtea alte lucruri. M-am gândit răutacios că mi-aș dori ca peste câteva zile să nu fie caldură, apoi peste alte câteva să nu se mai găsească benzină, și tot așa: să nu se mai găsească de mâncare, să fie lumina electrică rationalizată, să se interzică toate canalele de televiziune și să se anuleze pașapoartele. Ce s-ar întampla atunci ? Cum ar reacționa oamenii nostalgici dupa perioada comunistă ? De ce ne trebuie astfel de experimente dureroase ca să uităm pentru totdeauna perioada comunistă ? Desigur că ceea ce trăim acum , numai capitalism adevărat nu este. Nu trebuie sa fii neapărat om de stânga ca să fii de acord cu faptul că nu se poate ca un procent nepermis de mare de mare de oameni sa trăiasca sub pragul de sărăcie. Dar oamenii sunt , în general, slabi de inger, needucati și ușor de manipulat. Toți ne-am imaginat că după `89 lucrurile se vor rezolva mult mai ușor și vom păși repede în mult așteptatul capitalism. Numai că fractura socială din `89 a produs niște crăpături adânci prin care a ajuns la suprafață, în mod natural, o pegră socială care având tupeu, ambiții, cinism și o dorință rudimentară de putere și bani, a preluat inițiativa. Restul-reprezentând majoritatea- a așteptat ca lucrurile să vină de la sine. După o așteptare de 25 de ani, această majoritate a ajuns la concluzia că dacă ăsta e capitalismul, mulțumim, mai bine nu, preferăm vremea de dinainte de `89. Numai că, puși accidental în situații asemănătoare cu cele de atunci-vezi apa caldă- nu li se mai pare normal. Și uite așa, rămânem într-o perpetuuă confuzie de care cel mai bine profită politicienii. Această lipsa de claritate de a tranșa definitiv dilema socialism-capitalism este, după părerea mea, cea mai dramatică problemă a societații românești de astăzi. Poate de asta a apărut , mai de mult, o glumă care se numea „cele șapte paradoxuri ale comunismului”. Suna cam așa: 1. În comunism toata lumea avea o slujbă. 2. Deși toată lumea avea o slujbă, nimeni nu muncea cu adevărat. 3. Deși nimeni nu muncea, planul se făcea și chiar se depășea. 4. Deși planul se făcea, nu se găsea nimic. 5. Nu se găsea nimic, dar toată lumea avea. 6. Deși toată lumea avea, toată lumea fura. 7. Deși toată lumea fura, la inventar nu lipsea niciodată nimic.
Cred ca ne regăsim perfect în acest banc. Vrem să trăim in paradoxuri. De fapt după asta suntem nostalgici: după paradoxuri. Numai că adevăratul capitalism – nu cel de la noi – nu operează cu paradoxuri, ci cu realități cât se poate de dure: ți-ai pierdut slujba, trebuie să te zbați sa găsești alta; nu îți poti plăti ipoteca ești aruncat din casă; nu ți-ai plătit taxele, mergi la închisoare și tot așa. Dar are și marile sale avantaje: nu îți convine, ieși în stradă și înjuri guvernul; vrei să pleci din țară, o faci a doua zi; ai capabilități mari, trăiești mai bine sau chiar te îmbogățești; ai dreptul să îți alegi conducătorii sau să îi dai jos prin vot liber. Cred că aici este o altă mare problema a noastră, și probabil nu doar a noastră. Ca sa citez un mare clasic rus, cea mai mare povară a omului este libertatea de a alege și atunci, el ar lepăda bucuros această povară altuia ca să aleagă pentru el. Capitalismul însă, te face responsabil pentru alegerile tale și deopotrivă, pentru consecințele acestor alegeri.
Așadar, oamenii trebuie să aleagă: și nostalgii comuniste și apă caldă , nu se poate.
About the author
