Carevasazica este limpede ca urina, cum obisnuieste sa glumeasca un vechi prieten al meu, fost marinar. Nu mai este nevoie de nici o masca. Mi-ar placea sa cred ca pana si naivii sau retarzii au inteles cu cine avem de a face; cu o gasca de derbedei care si-au propus sa intoarca tara asta pe dos si sa o scuture asa cum intorci si scuturi un coș. Asta nu s-a intamplat peste noapte. Aceasta restauratie e dospita de mult, de ani de zile. De fapt, cu exceptia catorva momente de respiro, indraznesc sa afirm ca de 27 de ani. Niciodata, incepand din primele zile ale lui `90, comunistii nu s-au putut impaca cu ideea ca ei nu vor mai detine puterea absoluta. Au fost intr-un razboi perpetuu cu orice tentativa sau incercare de a scoate tara asta de sub cenusiul comunist si a o indrepta spre lumea civilizata. A, desigur, in declaratii o tineau cu integrarea europeana, economia de piata, comunitatea europeana, dar numai pentru faptul ca asta este limbajul care se vorbeste azi in lume. Capitalism sa fie, dar ala facut de noi si doar pentru noi. “Cu poporul, pentru popor”, cum spunea Ceausescu , cand, de fapt, realitatea traita de noi toti era : cu poporul dar numai pentru ei. Adica, un soi de colectivism oligarhic, in care fiefurile sunt impartite precum teritoriile de influenta in Cosa Nostra.
Ei bine , acest sistem s-a perpetuat in toti acesti ani. Singurul lucru care mai trebuia obtinut era puterea politica, dar de data asta, la vedere, sa nu mai ii acuze unii si altii ca fug cu sacii de voturi masluite, ca de, nu mai suntem in anii 90. Asa ca a intrat in actiune planul B: manipularea mediatica si suta de lei in plus. A functionat si iata, baietii sunt acum la toate butoanele. Mai trebuie eliminate niste ultime obstacole, de fapt piatra din pantof care nu te omoara dar iti face viata total neplacuta: Justitia. Ca doar ce bucurie e aia sa furi sute de milioane de euro si sa stai in celula si sa te plictisesti, sau sa citesti, sau sa scrii carti (adica sa comanzi sa se scrie niste carti in numele tau) ? Pentru asta, golanii astia nu se dau in loc de la nimic. „Nu vom ceda” zice zapciul de Teleorman, „suntem legitimati de votul popular”. „Mergem pana la capat” zbiara si scarba asta buboasa de Codrin Stefanescu. „Sa ne hotaram ce fel de democratie vrem daca nu recunoastem legitimitatea votului” striga si Tariceanu, acest papion pus in varful unui munte de căcat. Sunt absolut convins ca planul este desenat pana in cele mai mici amanunte, dupa cum sunt convins ca acordul penalilor din teritoriu cu Dragnea, dupa ce acesta a preluat partidul in 2015 a fost ceva de genul: „Vezi ca am luat-o in barba cu boul de Ponta care isi facea ziua de nastere pe stadioane si noi mergeam la puscarie. Pe tine te sustinem daca ne promiti ca dupa alegeri rezolvi problema asta cu Justitia”. „Va promit, a zis noul naș, cu conditia sa ma lasati sa fac cum stiu eu”. La asta asistam in aceste zile; ne indreptam spre un regim de colectivism oligarhic dublat de o dictatura care poarta o masca grotesca a democratiei, o imagine demna de Fantomele lui Goya, filmul lui Milos Forman.
Aseara m-am intors din Piata Victoriei inainte sa inceapa provocarile si violentele. Mergeam spre casa napadit de sentimente contradictorii: revolta, tristete, speranta. Revolta fiindca simti cum te sufoca furia vazand ca niste golani, pleava societatii comuniste de acum 27 de ani- fostii sefi de autobaze, sefi de ateliere din fabricile patriei de pe vremuri, sefuleti marunti de prin directiile agricole sau cooperatiste, profesorasi de doi lei, activisti PCR, gestionari de alimentara sau chiar soferi de fosti directori comunisti- , ei bine, “spuma asta-nveninată, astă plebe , ăst gunoi” cum spune poetul, intoarce pe dos o tara care gâfâie, si o tine cu sufletul la gat pentru ca asa vor ei. Tristete fiindca ma uitam la tinerii din piata, foarte multi, de varsta copiilor mei, copiii noștri inocenți, copii care după ce lucreaza 10 ore pe zi într-o multinațională sau în vreo firma a unor patroni mai mult sau mai putin veroși, vor și ei să se distreze la o “ieșeală”. Tineri care se chinuie în țara lor, care nu au plecat, care speră că într-o zi va fi bine și la noi. Tineri care câștigă câteva sute de euro pe lună muncind din greu, din care plătesc chirie mai mult de jumătate, asta în cazul în care nu stau cu părinții. Copii care nu au acces în cluburile de fițe unde nici nu ar fi în largul lor fiindcă sunt deștepți, nu vin la club cu gipane, tineri care disprețuiesc manelizarea socială care a cuprins țara, care vorbesc limbi străine, care se simt bine împreună, care iubesc muzica. Dar si speranță, fiindca, iata acesti tineri venisera in piata direct de la munca, cu rucsacele in spate, cu castile in urechi si cu o lucire hotarata in ochi: sa nu ii lase pe derbedei sa le distruga viata.
Asadar este care pe care. In spatele acestor copii suntem si noi , cei care acum 30 de ani aveam varsta lor. Am credinta ca suntem mai aproape de ei in gandire si viziune dacat erau bietii nostri parinti de noi in `89.
About the author
