Am avut ocazia in câteva rânduri să mă număr printre invitaţii unor petreceri reuşite la care senzaţia muzicală a fost taraful Ionel Tudorache, unul dintre cele mai bune din zona muzicii lautăreşti autentice. Evident că una din piesele cerute de asistenţa a fost, de fiecare dată, “ La Chilia-n port.” Maestrul o cântă absolut grozav, cu patos şi pe versurile originale, de fapt este cea mai bună variantă a acestei piese de muzică lăutărească. Într-unul din versurile acestui cântec dureros, care evocă patimile incredibile ale deţinuţilor politici din penitenciarul Chilia Veche din anii ‘50, Ionel Tudorache zice tânguit: ” La Chilia, la Tătaru‘, ah, ce dureros, bate Maromet cu paru‘, ah, ce dureros.” Nu ştiu de ce m-a intrigat acest vers; cine era acest Maromet? Chiar a fost un personaj, sau era unul inventat doar să dea culoare versurilor? Este un nume cu o rezonanţa ciudată; Maromet are ceva din Terente, oricum iţi sugerează numele unui om rău, a unui tâlhar sau proscris. Am avut curiozitatea să caut si, surpriză: acest Maromet chiar a existat, a fost şeful penitenciarului Chilia Veche in anii ‘50, pe numele lui adevărat Nicolae Moromete (ce coincidenţa stranie de nume, dar pe dos dacă te gândeşti la personajul lui Preda). Omul era născut prin 1912, înainte de război era om de serviciu la un sediu al primăriei Bucureşti, a fost pe front, in ‘45 s-a înscris in Partidul Comunist, apoi a devenit gardian in Directia Penitenciarelor din M.A.I. şi a avansat treptat până la funcţia de comandant de penitenciar la Jilava, Caransebeş, Galaţi. Prin anii ‘50 îl găsim comandant de penitenciar la Chilia-Veche. Deţinuţii i-au zis Maromet, probabil că Moromete era mai complicat. A mai fost supranumit “Bestia cu chip de om”. A fost unul dintre cei mai sălbatici si violenţi torţionari cunoscuti. A fost trecut in rezervă prin ‘59 şi şi-a sfârşit cariera ca plasator într-un cinematograf din Bucureşti.

Istoria acestui torţionar teribil mi-a revenit in minte după protestul (supranumit plimbare in Cotroceni) organizat de jurnaliştii de la Antene, ca urmare a sentinţei date lui Voiculescu în data de 8 august. Toată lumea a sărit în sus pe bună dreptate, văzând un cetaţean care a comis un act de huliganism stradal. Ei, şi? În fiecare zi se intâmplă aşa ceva pe stradă, mai cu seamă la astfel de evenimente. După o săptămână, întamplarea a fost dată uitării, acel om a regretat public gestul comis și gata. Dar eu îndrăznesc să spun că gestul acelui om a fost înca o ocazie de a vedea – pentru a câta oara? – cât de scindată și incoerentă este societatea noastră. A fost un moment care ne-a arătat înca o dată, limpede, că o parte bună a populaţiei este incapabilă de a discerne între bine si rău la modul elementar. A fost un moment în care am putut încă o dată vedea că. dincolo de comportamente care sunt de acum obiectul de analiză al psihiatrilor (vezi cazul Mircea Badea), sau de cele ale oamenilor plătiți cu simbrie ani de zile de Antene (din categoria Ciuvică), sau ale unor oameni de cultură beneficiari ale unor stipendii oferite de Fundația Voiculescu, aşadar dincolo de aceste modele am mai văzut ceva. Am văzut că în străfundurile sociale colcăie o ură nedefinită, un soi de magmă puturoasă și toxică care caută febril o crăpătură prin care să țâşnească la suprafață şi să otrăveasca iar totul. Gestul acelui bărbat, care animat de o ură aparent de neînţeles, o loveşte cu piciorul pe o jurnalistă doar pentru că este de la un post de televiziune concurent-adversar al Antenei 3, este perfect pentru a ilustra această fractură sociala existentă în societatea românească. Priviţi cu atenţie la acel individ şi la reacţia lui dementă. Vă mai aduceţi aminte de torţionarul Vişinescu? Există o secvenţă dată pe post la vremea respectivă , când acel bătrân de aproape 90 de ani se repede sufocat de ura să lovească un jurnalist care i-a pus o întrebare incomodă. Pentru o fracţiune de secundă, Vişinescu se transformă dintr-un bătrân neputincios în torţionarul sălbatic de acum 50 de ani. Exact aşa este şi reacţia omului care a lovit-o brutal pe jurnalistă la mitingul din 10 august; sufocat de furie, gata să omoare dacă contextul i-ar fi permis, doar fiindcă cineva are o altă părere. Dacă Doamne- Fereşte, printr-o torsiune abisală, ţara si lumea s-ar prăbuşi într-un univers totalitar, oamenii de genul acesta, oamenii pe care îi vezi in tramvaie, în pieţe, pe stradă, ascunşi în apartamentele lor de bloc modeste, rumegându-şi furia, răutatea, neîmplinirile și frustrările existenţei lor terne și bicisnice, ei bine, oamenii aceştia ar deveni instantaneu un nou Maromet multiplicat în zeci de mii de exemplare. Ar crăpa ţeste cu ciomagul, ar schingiui şi ar omorî pe toţi cei care nu sunt de aceeaşi părere cu ei. Aceasta este din păcate realitatea noastră socială în 2014.

 

Oare nu am înteles nimic din cântecul de ocnă pe care lăutarii noştri îl cânta de 60 de ani încoace ? Chiar să fie soarta noastră una în care într-un mod ciclic să repetăm la nesfârșit grozăviile care ne-au sfârtecat atâta amar de ani?

Daca e aşa, atunci nu avem altceva de facut decât sa îl rugăm pe Ionel Tudorache să ia pe lângă el cât mai mulţi ucenici, care la momentul potrivit să fie în măsură să compună bestialitaţile pe care le va comite viitorul Maromet – adică omul de la plimbarea din Cotroceni.

2 comentarii pe “Maromeții printre noi

  1. In aceasta chestiune partial sunt de acord cu tine, dar in acelasi timp este normal ca oamenii sa nu
    fie de acord in toate, fiecare om are propria opinie.
    Oricum, ai scris lucruri bune. Noroc

    • T.B.

      absolut de acord. ceea ce am vrut sa redau- nu stiu cat am reusit- este ura exprimarii unei opinii, care nu a dus niciodata la nimic bun.
      Multumesc

Leave a Reply to T.B. Cancel reply

Adresa de email nu se va publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

clear formSubmit