Eliberarea lui Patriciu și moartea lui Năstase

Dinu Patriciu a murit. Știrea morții sale în 19 august a reberverat în toata media. Toate emisiunile  TV s-au revărsat în a da detalii  despre viața celui care și-a căpătat renumele de primul liberal autentic postdecembrist. Purtătorul de stindard al evenimentului a fost SRS. Nici nu se putea altfel; prieten declarat al lui Patriciu, om de culise și aranjor politic, partener de afaceri și tata a doi copii botezați de Patriciu, Sorin Roșca Stănescu a furnizat amănuntele despre ultimele zile din viața magnatului. La rândul lor, alți prieteni, colaboratori, discipoli și admiratori ai lui Patriciu și-au exprimat regretele, admirația, elogiile și considerația pentru intâiul capitalist de după revoluție.

Cine a fost Dinu Patriciu, de fapt ? Fără îndoială, un băiat deștept, fără ghilimele. Provenit dintr-o familie bună, educat, cu o profesie care era  la vremea ei  mai respectată decât altele, omul a izbucnit în viața publică de după `89 prin nonconformismul cu care își exprimă ideile despre liberalism și politica. A fost mereu dominat de un neastâmpăr; întotdeauna s-a plictisit repede de ceea ce făcea la un moment dat și de anturaj, și a inventat altceva. Unde a fost o scindare în PNL, acolo a fost și Patriciu. A părut ca mereu este în căutare de altceva, a luat mereu prin surprindere pe toată lumea prin acțiunile sale. Din acest punct de vedere, a fost într-adevăr un vizionar. Șarmant, elegant, cu o alură de boier construită cu grijă, șocant în afirmații și cinic peste măsura, a reușit să își clădească imaginea de guru capitalist. A fost o vreme când mai toată lumea se uita în gura lui chiar dacă spunea niște banalități enorme cu aerul că a descoperit  teoria relativitătii. S-a apucat de multe afaceri, majoritatea au dat chix, dar a reușit să le prezinte drept succese . Afacerea vieții lui a fost Rompetrol, o adevărată lovitura de maestru, pentru care îți vine să îl admiri , așa cum în mod inexplicabil îți vine să admiri într-un film pe un hoț genial, elegant , fermecător care reușește să fure bijuterii de un milliard, fără să folosească altceva decât inteligența și curajul. În politica a fost la fel; mereu împotriva cursului celorlalți, lăsându-i baltă și punând de fiecare dată bazele unui alt partiduleț. Relația sa cu Băsescu a fost de asemenea specială; prieteni de conjunctura și dușmani de moarte. Nici nu se putea altfel , pentru simplul motiv că cei doi s-au asemănat izbitor. Deosebirea este că Băsescu este mai rudimentar, are mai puțin farmec, dar e mai rezistent la tăvăleală,  mai determinat și mai consecvent. În rest, caracterul celor doi este același. Finalul i se potrivește lui Patriciu la fix. Este un final potrivit pentru destinul unui om pentru care lumea e prea strâmtă  și care nu se liniștește decât dacă sfărâmă învelișul care îl sufocă și devine liber, așa cum întelege el libertatea.

O a doua mare știre în săptămâna morții lui Dinu Patriciu a fost eliberarea lui Adrian Năstase. Toată lumea a așteptat să vadă ce spune cel mai sofisticat corupt al țării. Aceeași privire rea și vicleană și același limbaj arogant presărat cu miștocăreli intelectuale. Mesaje clare pentru foștii discipoli și colegi: “De mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu.” Stai și te uiți la acest om de 64 de ani și te întrebi cum de e posibil ca cineva să nu învețe nimic din experiențele trăite. Încăpățânarea cu care Năstase o ține pe a lui este șocantă. Am incercat de mai multe ori să înțeleg personalitatea lui Năstase, fără să am la îndemână decât informații publice. Cred ca a fost un tânăr introvertit, care studia cu pasiune, avid de a avea o viață de lux, orientat către alianțe de familie care să ii aducă beneficii rapide, fascinat de opulență, bogăție, obiecte de artă vechi. În vremea puterii sale maxime, colaboratorii apropiați, care îi prinseseră această slăbiciune, i le procurau de la diferite vernisaje și licitații și i le ofereau drept cadouri. Cred că până la un moment dat, Năstase  nu și-a pus problema unei ascensiuni politice spre vârful puterii. Dar, mai cred, că a fost un moment în care s-a produs un declic care i-a activat această dorință. Ca să mă explic, am să dau un exemplu real: În armată, am avut printre alți colegi, pe unul care, deși nu era deloc subdezvoltat fizic, nu avea curajul să se bage în clinciuri cu ceilalți colegi, chiar mai pirpirii decât el. Până într-o zi, când, în urma unei altercații verbale cu unul din camarazi, acela nu a dovedit destulă hotărâre în îmbrânceala cu omul nostru și, atunci, acesta  a realizat brusc că are forța fizică cu care poate să îl invingă. Urmarea a fost că, de atunci , acest coleg chiar îi provoca pe unii dintre noi – spre uimirea tuturor – fiindcă, brusc, căpătase conștiința că este mai puternic decât mulți,  și de la un mutulică fricos care fusese înainte, îi intrase în cap că are resurse fizice să îi înfrunte pe mulți. Cam asta s-a petrecut și cu Năstase: a fost un moment când a realizat că e mai intelligent și mai instruit decât mulți troglodiți din politică și în consecință, a început să savureze plăcerea ascensiunii și a puterii. Iar când beneficiile materiale ale acestei ascensiuni au devenit evidente și au început să îi hranească lăcomia, construcția personală s-a desăvârșit. Acum , Năstase iese, definitiv, din închisoare. Tot ce îl animă este dorința de răzbunare, atât împotriva lui Băsescu cât și împotriva “boierilor trădători”. Cred că este pe cale de a se produce un al doilea declic: devine convins că este omul care poate influența decisiv alegerile prezidențiale în funcție de cui alege să îi facă rău. Și mai ales, cu ce se va alege el din toată povestea asta.

În vreme ce Dinu Patriciu, în nebunia lui de a nu se opri, a sfărâmat învelișul care îl strângea și s-a eliberat prin moarte,  Năstase se închide, incet, dar sigur, în sarcofagul răutății, răzbunării, minciunii și lăcomiei, murind în fiecare clipă.

About the author